Există mai multe aspecte remarcabile în modul în care Donald Trump își exercită președinția. Principalul este obsesia de a acapara toată atenția mediatică posibilă. Toată lumea, în sens literal, trebuie să fie atentă la deciziile sale; nu se poate vorbi sau discuta despre altceva; ceea ce se întâmplă în Biroul Oval trebuie să facă parte din viețile noastre la fel ca mâncatul sau dormitul.

Menținerea acestei dinamici de omniprezență continuă necesită, desigur, recurgerea la toate trucurile politicii ca spectacol. Și prin aceasta nu mă refer doar la punerea în scenă extravagantă a deciziilor sale, folosind șiretlicuri precum acel tabel în care a prezentat «meniul» taxelor vamale pe țări sau numindu-și efortul «Ziua eliberării». Dacă a reușit astfel să capteze atât de multă atenție, este datorită naturii punitive a măsurilor sale, cruzimii, chiar sadismului, cu care s-a prezentat ca justițiar universal, atribuind premii și pedepse în funcție de ceea ce consideră că este corect pentru țara sa. Trump ca un Moise prezentând lumii tablele poruncilor sale, inspirate de mânia lui Yahweh. În acest caz, erijându-se în reprezentant al furiei răzbunătoare față de cei care presupus că au manipulat (push around) Statele Unite, resentimentul patologic al celui care se simte permanent nedreptățit.

Narcisism hiperbolic, produs atât al acestei nevoi de a acapara mereu lumina reflectoarelor asupra persoanei sale, cât și al unei lipse absolute de empatie față de ceilalți. Aceasta pe de o parte; pe de altă parte, tendința paranoidă de a căuta presupușii responsabili pentru relele patriei: imigranții, clasa conducătoare anterioară, cultura woke, China, «statul profund», sau chiar foștii săi aliați, prezentați ca profitori bolnăvicioși mereu dispuși să abuzeze de fratele mai mare. Există mult aici din acea tradiție biblică a țapului ispășitor, de a alege responsabili cărora să li se atribuie vina pentru a restaura astfel un presupus echilibru și bunăstare națională pierdută. În aceasta nu diferă excesiv de alte conduceri de tip fascist, al căror discurs trece aproape fără tranziție de la maniaco-depresiv, descrierea în cheie de tragedie a stării țării sale, la paranoic-persecutor, indicarea plină de furie și resentiment a presupușilor responsabili, pentru a sfârși în glorificarea eului cu capacitatea de a le aplica pedeapsa meritată prin măsuri excepționale.

Trump poate se încadrează mai bine în categoria «demagogului hipnotic» teoretizată de Peter Sloterdijk, care nu este incompatibilă cu cele anterioare: liderul care se folosește de limbaj ca instrument de dominație emoțională și se servește de o «teatralitate politică ritualizată». Acest profil se potrivește bine cu capacitatea sa de a folosi noile medii pentru a crea un ecosistem comunicativ în care eclipsa realității factuale se susține aproape exclusiv pe excitarea pasiunilor. Dar contribuie și la suscitarea perplexității și neputinței celor care aspiră la o abordare cognitivă rațională. În spatele atâtor teatralizări ale politicului nu putem să nu ne gândim, totuși, că se ascunde tradiționalul joc de interese al oricărei politici, că atâta vorbărie și atâta punere în scenă deșănțată nu este decât pură ideologie — în sensul său marxist strict de simplă mascare a intereselor dominante — menită să le satisfacă. Tocmai de aceea preferăm să contemplăm fenomenul Trump mai mult în profilul său de imprevizibil «dealmaker», decât în cel de iluminat sau psihopat. Singurul lucru cert este că, indiferent de motiv, realizarea obiectivelor sale trece prin forțarea limitelor sistemului democratic și ruperea tuturor convențiilor. La final, ceea ce contează cel mai mult este ceea ce decide, nu cum prezintă sau de ce o face.