Nabguha Mahyub Mohamed: O luptă pentru cetățenie în Spania

Nabguha Mahyub Mohamed avea opt ani când a călcat pentru prima dată pe pământ spaniol. Era începutul verii, în cadrul programului Vacanțe în Pace, o inițiativă de găzduire temporară a minorilor din taberele de refugiați saharawi situate în provincia algeriană Tinduf. Doi ani mai târziu, a rămas permanent cu familia sa spaniolă în Plasencia (Extremadura, 40.000 de locuitori): «Sunt ca părinții mei, o parte fundamentală a vieții mele». După ce a studiat Educație Infantilă la universitate, Mahyub s-a mutat în Țara Bascilor «pentru a schimba aerul și a căuta oportunități profesionale». Astăzi lucrează într-un centru de minori a cărui tutelă depinde de Deputația Forală din Bizkaia. «Am grijă de îngrijirea lor generală și îi însoțesc în adaptarea lor la centru. Cum vorbesc arabă, facilitează mult comunicarea cu noii veniți», recunoaște ea. Această tânără de 28 de ani este una dintre cele 4.370 de persoane apatride care locuiesc în Spania. Unul din patru locuiește în Țara Bascilor – ca și ea –, conform datelor Institutului Național de Statistică (INE). În total, 1.369. Pe locul doi, la distanță, se află Comunitatea Valenciană (595), urmată de Andaluzia (558). În cazul basc, persoanele fără alocare la un stat au crescut cu 75% în ultimul deceniu, o tendință ascendentă și la nivel național.

Mahyub, cu un accent extremadur puternic, povestește că, deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Spania, încă nu a obținut cetățenia. Oficiul de Azil și Refugiu «mi-a respins-o de mai multe ori, deși am stat tot timpul ăsta aici. Îmi cer zece ani ca apatrid pentru a o solicita, dar nu-mi iau în considerare anii anteriori acestui statut», explică pentru Джерело новини această saharawi care se simte «foarte bine primită» în Țara Bascilor. Ceea ce are nevoie este pur și simplu o rezoluție declarativă, adică un fel de recunoaștere, deoarece o persoană este apatridă prin faptul că este, nu pentru că statul o declară astfel. Familia sa de adopție spaniolă i-a oferit o adopție, dar ea a refuzat-o pentru că a vrut să-și păstreze numele de familie: «Nu am vrut să renunț la identitatea mea, deși asta mi-ar fi făcut viața mult mai ușoară». Tocmai aceasta ar fi fost o cale de a-și îndeplini unul dintre marile sale vise: accesul la un post de profesor în învățământul public. «Sunt multe obstacole din cauza faptului că nu am o cetățenie recunoscută», se plânge ea.

În lipsa datelor oficiale privind locurile lor de proveniență, diferitele organizații sociale sunt de acord că marea majoritate a apatriziilor din Spania sunt saharawi. «Este un colectiv foarte legat între ei, foarte organizat prin intermediul asociațiilor și cu multă prezență. Acest lucru facilitează circulația informațiilor și a făcut ca foarte multe persoane saharawi să solicite la momentul respectiv statutul de apatrid», explică Javier Canibell, directorul general al Zehar-Errefuxiatuekin, una dintre cele mai importante entități basce care lucrează în procese de primire. Rețelele familiale nu au fost decisive doar pentru sosirea acestui colectiv în Țara Bascilor. La fel au fost și asocierile basce și o sensibilitate socială care s-a consolidat. Pe de o parte, proiectele de solidaritate ale mai multor ONG-uri cu Sahara Occidentală în domenii precum transportul, învățământul, sănătatea, alimentația, locuința sau agricultura. Pe plan politic, mai multe grupuri parlamentare basce și-au manifestat interesul pentru situația acestei foste colonii spaniole, chiar încercând să călătorească în teritoriu, deși aproape întotdeauna Marocul le-a împiedicat accesul. Diferitele instituții mențin, la rândul lor, o relație foarte fluidă cu Frontul Polisario Saharawi.

Țară de primire «Frăția dintre poporul saharawi și poporul basc este extraordinară», rezumă delegatul său în Țara Bascilor, Mohamed Fadel Mojtar. Sprijinul instituțional și social «s-a consolidat și este foarte puternic. Poporul basc sprijină obiectivele noastre în căutarea unei soluții pașnice», este de părere acest reprezentant, care ocupă funcția «cu disciplină și din convingere». Acest sprijin politic și mișcare de solidaritate permite «exercitarea de presiuni și avansarea în cadrul legal». În acest context, se apreciază pozitiv propunerea de lege pe care Congresul Deputaților o va procesa, la inițiativa Sumar, pentru acordarea cetățeniei spaniole saharawiților născuți înainte de 1976. În acest fel, s-ar reduce termenul de zece ani pe care Mahyub îl mai are de înfruntat, deși nu o va avantaja direct pentru că s-a născut în 1997. «Este important să subliniem că alte colective accesează cetățenia în mai puțin timp», explică Canibell. De exemplu, refugiații o obțin în cinci ani; persoanele provenite din America Latină, în doi; și cele căsătorite cu persoane spaniole, în unul. «Dar apatriizii merg la termenul general de zece ani, care este clar excesiv, având în vedere situația lor de vulnerabilitate», denunță directorul acestei organizații care a asistat 737 de saharawi în Țara Bascilor în ultimul an.

În lumea occidentală, în general, și în Europa, în special, totul se învârte în jurul actelor. Multe drepturi sunt legate de faptul de a avea o cetățenie, un pașaport sau un permis de ședere. În cazul saharawiților, nici Guvernul Algeriei (unde se află taberele de persoane strămutate), nici Guvernul marocan (stat căruia îi aparține Sahara Occidentală), nici guvernul spaniol (unde ajunge acest colectiv) nu le oferă nicio documentație de bază.

Nabguha Mahyub Mohamed, pe 17 aprilie în Amorebieta (Bizkaia). Javier Hernández

Situația minorilor

Ultima memorie a Procuraturii Generale a Statului recunoaște că 923 de minori au ajuns pe coastele spaniole în ambarcațiuni fragile în timpul anului 2023, însoțiți de adulți care afirmau că sunt părinții lor, fără a prezenta documente justificative fiabile. În testele ADN efectuate, s-a confirmat un rezultat pozitiv și fără echivoc în peste 95% din cazuri. Situația lor, la sosirea în Spania, este calificabilă ca «de apatrid de fapt», deoarece niciuna dintre țările în care s-a născut mama, unde s-a născut copilul și nici unde își vor stabili reședința nu îi recunoaște ca naționali. Doctorul în Drept și fostul președinte al Tribunalului Superior de Justiție din Țara Bascilor, Juan Luis Ibarra, cunoaște bine această realitate. El a cerut de nenumărate ori o modificare a Codului Civil pentru ca copiii născuți în tranzit migratoriu să nu mai fie apatrizi. «Acești copii sunt invizibili pentru că, fără identitate și fără cetățenie, nici măcar nu-și pot acredita existența juridică ca persoane», sentențiază el. Se întoarce la cazul petrecut în 2022, când Audiencia Provincial de Gipuzkoa a ratificat o sentință de primă instanță care dădea dreptate unei mame cameruneze și unei fiice, născută în timpul călătoriei migratorii în Spania. «Mama s-a putut înregistra, dar minorei i s-a refuzat înscrierea pentru că nu dispunea de niciun document legal care să-i acrediteze identitatea», își amintește Ibarra. «Sentința a declarat că au fost încălcate drepturile fetei la intimitate personală și familială, la libera dezvoltare a personalității sale și la dreptul la educație». Această fată are în prezent 7 ani. Datorită cazului ei, cel puțin alți doi minori din Córdoba și Almería au obținut cetățenia spaniolă în condiții similare de risc. «Aceste defecte legislative ne determină ca judecătorii, de la caz la caz, și mulți ani mai târziu, să fie cei care efectuează o interpretare pentru a face efective drepturile fundamentale de identitate și cetățenie», asigură Ibarra.