
În câteva cuvinte
Articolul explorează relația complexă dintre feminism și gătitul acasă, argumentând că bucătăria nu ar trebui văzută ca un simbol al opresiunii feminine, ci ca o abilitate umană fundamentală și o formă de autonomie. Autorul critică instrumentalizarea gătitului în scopuri conservatoare și subliniază importanța egalității și libertății în relația cu alimentația și gospodăria.
Gătitul: O Abilitate Umană de Bază, Nu un Rol de Gen
Gătitul este acțiunea mică și simplă de a pregăti ingredientele pentru a fi consumate, o activitate destinată să rezolve una dintre cele patru nevoi fiziologice fundamentale pentru supraviețuirea oricărei ființe umane: respirația, alimentația, hidratarea și mișcarea. O persoană care nu este capabilă să respire, să mănânce, să bea sau să se miște singură, nu poate supraviețui fără asistență. Gătitul nu este un rol de gen, ci o abilitate umană de bază.
Marie Shear a scris în 1986: “Feminismul este ideea radicală conform căreia femeile sunt persoane”. Astăzi, aproape 40 de ani mai târziu, feminismul încă are dificultăți în abordarea problemei gătitului acasă, iar femeile încă trebuie să apere faptul că sunt persoane, nu asistente. Feminismul a îmbrățișat adesea respingerea bucătăriei ca simbol suprem al opresiunii feminine. Abandonarea aragazului este prezentată ca o condiție *sine qua non* a independenței femeii; parte a ieșirii din casă pentru a cuceri lumea. Dar identificarea bucătăriei cu opresiunea feminină este inexactă și otrăvită, o eroare teribilă de metonimie, de confuzie a continentului cu conținutul și germenele original al unei erori de falsă dicotomie, de prezentare a doar două posibile soluții reciproc exclusive la o problemă care, de fapt, oferă mult mai multe rezultate posibile. Acesta este noroiul în care ne bălăcim astăzi cei care apărăm gătitul acasă ca disciplină utilă și modernă pentru toți.
Gătitul nu este și nu a fost niciodată opresiune. A fost, în schimb, instrumentalizat în acest scop. Dar a ști să gătești este o parte organică și indivizibilă a acelui spațiu propriu, a acelei autonomii feministe pe care o revendica Virginia Woolf. Bucătăria este spațiul și sunt cunoștințele, resursele și uneltele fizice și intelectuale necesare pentru a pregăti o cină, având la dispoziție anumite resurse, fie ele puține sau multe. Această autonomie nu este împotriva nimănui și împotriva a nimic, ci în favoarea capacității umane de a rezolva necesitatea inevitabilă de a se alimenta, fără nicio etichetă de gen. O chestiune de oameni. Sclavia nu a fost niciodată în bucătărie, ci în interzicerea accesului la proprietate privată, la capital, la muncă, la dreptul asupra propriului corp și la liberul arbitru al femeilor și în imposibilitatea acestora, pentru foarte mult timp și peste tot în lume, de a se autodetermina și de a renegocia în termeni de egalitate clauzele pactului social de fecunditate care garantează supraviețuirea întregii specii. Aceasta a fost sclavia unei bune părți din bunicile noastre.
În ultima vreme, au reapărut cântecele tradiționaliste care caută să închidă din nou femeia în bucătărie. Provenind de la pronataliști, care propovăduiesc virtuțile familiei numeroase (albă și creștină, desigur); de la paladinii *tradwife*, care laudă puterea alchimică a iubirii conjugale din anii cincizeci, capabilă să evoce printr-un corp de femeie o pâine de casă cu maia în fiecare dimineață pentru micul dejun; sau de la cei care învinovățesc femeia pentru creșterea consumului de ultraprocesate, din cauza neglijenței funcțiilor în gospodărie. Acest val de conservatorism nu are nimic de-a face cu bucătăria. Nu este în favoarea renașterii mâncării făcute în casă, ci a întoarcerii femeii la servitute neretribuită.
A ști să gătești linte, să faci tocană sau să folosești legumele fierte de la cină pentru a pregăti prânzul pentru ziua următoare sunt abilități tipice unui adult funcțional și ne servesc fiecăruia dintre noi pentru a ne exprima, pentru a sărbători, pentru a ne îngriji, pentru a ne iubi, pentru a ne înrădăcina, pentru a transforma străinii în tovarăși și pentru a nu rămâne la mila corporației de serviciu care ne scoate din impasul de a trebui să mâncăm fără a ști să gătim, vânzându-ne soluții în blistere individuale cu instrucțiuni de reîncălzire, la prețul care îi convine, lăsând în urmă un deșert cultural și o urmă de precaritate a muncii, aciditate la stomac, petrol ars și deșeuri nereciclabile. A te bucura de gătit acasă, pentru tine sau pentru a împărți cu alții, nu are nimic de-a face cu romantizarea ideii de a renunța la urmărirea propriilor vocații și ambiții pentru a le susține pe ale altora, privându-te de independență economică pe parcurs. A crede că acest tip de ideologii nu se pot întoarce și prinde din nou rădăcini, că acest război a fost deja câștigat de bunicile noastre, este o versiune corectată și extinsă a acelui “mie nu mi se va întâmpla asta” spus cu patru ani înainte de a se trezi într-o dimineață de martie bând vodcă cu barbiturice și în situația de a alege între a înghiți plictiseala, frustrarea sau a enesa infidelitate pentru a continua să-l aștepte în fiecare după-amiază cu mâinile în aluat sau să se vadă pe stradă, aranjată, fără iubit, fără CV și fără un ban.
Feminismul este egalitate și gătitul este libertate sau nu este gătit.