Pe măsură ce zilele trec la Carnavalul din Cádiz, pijamaua de spital cu care Carlota Tormes se costumează pentru trupa ei de carnaval stradal devine din ce în ce mai personalizată.

Miercuri seara, o mare parte din față și din lateral sunt pline de nume și chiar de utilizatori de X. “Sunt oameni care trec prin cancer sau care nu l-au depășit”, clarifică ea. Nu au trecut nici două luni de când Tormes și-a încheiat ultimul ciclu de chimioterapie și radioterapie pentru a depăși cancerul de sân și iată-o, cântând la intersecția a două străzi din centru: “Jos batista! Adio roz, că, deși ne place, arătăm ca Păpușile Faimoase. Să cadă temerile cu lanțurile lor și să lase loc unei vieți noi!”.

Tormes și colega ei Evi, ambele paciente cu cancer de sân recent depășit, sunt motivul existenței a ceea ce este probabil cea mai unică, pertinentă și efemeră trupă de carnaval stradal din Cádiz. “Quimio suntem noi?”, numele grupului, “era anul acesta sau niciodată”, explică Tormes, cu puțin timp înainte de a începe să cânte în a treia zi pe străzi. Sunt însoțite în sarcină de alți zece prieteni din Cádiz, veniți din Huelva sau Marbella, hotărâți să cânte despre cancer cu umor, revendicare și fără menajamente. “Nu am țâță!”, exclamă ei imediat ce încep prezentarea. “Să nu credeți că este ușor să trăiești fără o țâță, pentru că sunt situații care te lasă puțin neliniștită. Să nu pot alăpta este cel mai temut lucru pentru mine și nu am copil, vorbesc despre soțul meu”, glumesc ei la scurt timp după aceea într-unul dintre cuplete.

Tormes — în vârstă de 51 de ani, originară din Zaragoza, dar locuitoare a orașului Cádiz prin adopție de 20 de ani — a început să se gândească la afacerea trupei sale ilegale de carnaval — numită în mod colocvial așa în opoziție cu cele oficiale care merg la concursul Falla — prin mai anul trecut. Ea, soțul ei Ángel Gago — autorul primului premiu de cvartete Ku Klux Klan Klan — și cei doi copii ai lor de 13 și 16 ani erau atunci îngrijorați după ce au aflat că nodulul pe care l-au descoperit în sânul Carlotei va avea nevoie în cele din urmă de mastectomie completă, chimioterapie și radioterapie. Până când au fost vizitați de prietenul lor, de asemenea recunoscut autor de grupări Juanma Bocuñano, și când a intrat pe ușă le-a spus: “Quimio suntem noi?”. “Ne-am simțit bine”, explică Tormes, cu câteva minute înainte de a cânta.

Carlota Tormes, a treia din stânga, cântă cu grupul ei '¿Quimio están ustedes?' miercurea trecută în Cádiz. J.A.C

“Nu vreau să-mi spuneți războinică, vreau doar ca în SAS să nu existe liste de așteptare”, cântă grupul, ca refren între cuplete. Nu este singura referire la problemele din sistemul de sănătate andaluz. Repertoriul presară umorul cotidian, criticile la reducerile de sănătate — “într-o zi medicul mi-a spus ori te grăbești, chocho, ori nu ajungi la bătrânețe. Am ajuns la spital și am rămas fără pat, cu morții lui [Juanma Moreno] Bonilla, de la Junta și PP — și o multitudine de referiri, fără menajamente, la procesul cu care se confruntă un pacient cu cancer: de la nervii detectării tumorii, problemele generate de tratament și reconstrucția finală a sânului.

“De fiecare dată când mergeam la o sesiune, făceam un vers”, explică Tormes. Acolo au intervenit primele săbii ale Carnavalului: Gago însuși, Bocuñano sau autorul trupelor de carnaval Antonio Álvarez Bizcocho. Trupa de carnaval nu ascunde faptul că procesul de vindecare a fost “complicat”, mai ales cu doi tineri acasă: “Am reușit să mergem mai departe datorită glumelor, încercând să râdem”. Pe acest drum, “umorul negru la maxim” a devenit, de asemenea, marca casei. “Când nu răspundeam la un WhatsApp, Bocuñano începea cu gluma: “Mai ești acolo?”. Și astfel au parcurs un drum de versuri și cicluri de chimioterapie și radioterapie pe care Tormes le-a terminat pe 23 februarie, cu doar câteva ore înainte ca Gago să cânte în prima tranșă de Preliminarii la Concursul Oficial al Grupurilor de Carnaval din acest an.

“A fost odată un ciclu care înveselea mereu inima…. Asta nu înveselește nimic, asta e tahicardie… tahicardie pentru că vine”, cântă trupa de carnaval în potpuriu în timp ce parafrazează A fost odată un circ. Există, de asemenea, referiri la acel moment al biopsiei care se transformă de la optimismul că este ceva benign în partea opusă, la “luxul” de a fi operat într-un spital public pentru a-ți scoate un sân, la pielea iritată de la radio și la sfârșitul drumului cu care se va confrunta acum Tormes însăși în lunile următoare. “Dacă ai un sân de implantat, gândește-te la mine”, îi cântă ei medicului sub acordurile cântecului lui Luz Casal.

“Ideea a fost să povestim ce s-a întâmplat din punct de vedere amuzant, dar să nu romantizăm”, explică trupa de carnaval, care miercuri seara trecută a simțit absența lui Evi — care a lipsit temporar de teamă de noaptea rece și umedă—. Dar în trupa de carnaval nu neagă că, cu câteva zile înainte de prima lor reprezentație, pe care au susținut-o în primul weekend de Carnaval, incertitudinea îi apăsa. “Ne era teamă pentru că nu știam cum o va primi lumea”. Regretul a durat atât cât a durat răspândirea veștii că pariul lui Tormes umblă pe străzi. “Oamenii se emoționează, ne mulțumesc. Primirea a fost foarte bună”, adaugă femeia din Zaragoza.

Timpul zboară și cerul respectă în prima reprezentație a serii de ¿Quimio están ustedes? În segmentul final, repertoriul virează spre revendicare cu o Tormes care își scoate batista colorată de pe cap strigând “jos batista!”. Publicul adunat în jurul lor izbucnește în aplauze emoționate. Vor mai fi spectacole, “cât ține corpul”, în acea zi, de-a lungul weekendului și poate în următorul, între 14 și 16 martie, cel extraoficial cunoscut sub numele de Carnaval de los Jartibles. Apoi, trupa de carnaval va rămâne în amintire, precum acel tratament pentru cancer care a marcat ultimul an al Carlotei și al lui Evi. Dar, așa cum cântă ele însele, rămâne viața: “Femeia rămâne, curată de traume, femeia rămâne (…). Sunt din rasa aceea de femei luptătoare care cântă împreună că totul trece. Acest munte nu este Sierra Morena, este doar o piatră în drum”.