Personajul Caliban, alături de omologul său Ariel, a apărut în *Furtuna* lui Shakespeare și a avut un impact mai mare în politică decât pe scenă.

Caliban este o creatură monstruoasă, atât prin aspect, cât și prin înclinațiile sale morale, pe care Prospero o ține înlănțuită și supusă sclaviei. Ariel, de asemenea în serviciul lui Prospero, este spiritul aerului, excelența în valori etice și noblețe sufletească.

După Shakespeare, Ariel și Caliban au fost utilizați frecvent ca material literar.

Au făcut-o autori englezi, dar în lumea hispană, personajul Caliban a devenit simbolul practicilor incorecte ale guvernelor nord-americane în expansiunea lor în detrimentul republicilor din America Centrală și de Sud.

Primul care a făcut acest lucru a fost scriitorul franco-argentinian Paul Groussac.

Într-o carte de călătorie captivantă, el a descris ceea ce a văzut la nord de Rio Grande drept regatul industrializării și al forței brute, o democrație plebeiană și vulgară, lipsită de o aristocrație intelectuală capabilă să proiecteze o viziune civilizatoare asupra teritoriului. Yankee-ii confundau adevărata civilizație cu “bogăția, satisfacția fizică și enormitatea materială”. Specific yankee-ilor era, potrivit lui Groussac, forța inconsistentă. Puterea exercitată de Caliban implica vulgarizarea vieții publice și domnia mediocrității. Și a declarat, ca avertisment pentru Europa nepăsătoare: “Lumea Veche a contemplat cu neliniște și teroare noua civilizație care pretinde să o înlocuiască pe a noastră, declarată caducă”.

Un precursor notabil al acestui curent de gândire a fost José Martí, în eseul său “Nuestra América”, dedicat apărării ideii că continentul nu poate fi guvernat cu idei împrumutate, ci în conformitate cu caracterul și înclinațiile rasei sale:

“Guvernul trebuie să se nască din țară. Spiritul guvernului trebuie să fie al țării. Forma de guvernare trebuie să fie adaptată constituției țării. Guvernul nu este altceva decât echilibrul elementelor naturale ale țării”.

Figura lui Caliban a fost recuperată de Rubén Darío într-un articol intitulat “El triunfo de Calibán”, publicat în El Tiempo din Buenos Aires pe 20 mai 1898.

Percepția sa este teribilă: “Și i-am văzut pe acei yankei, în orașele lor copleșitoare de fier și piatră, iar orele pe care le-am petrecut printre ei le-am trăit cu o angoasă vagă. Mi se părea că simt opresiunea muntelui, simțeam că respir într-o țară a ciclopilor, mâncători de carne crudă, fierari bestiali, locuitori ai caselor de mastodonți. Roșii la față, greoi, grosolani, merg pe străzile lor împingându-se și frecându-se animalic în căutarea dolarului. Idealul acestor calibani este circumscris bursei și fabricii... Nu aveau nicio greutate morală și spirituală, cu excepția comportamentului ca o bestie sau un ciclop”. Nu aveau niciun simț al nobleței, al spiritului de cult al frumuseții, al rafinamentului, al senzualității. Rubén încuraja popoarele latine din America să înfrunte inamicul. Oricine are amintirea țâței lupoaice pe buze este obligat să înfrunte imperialismul yankeu. O mărturie mai târzie a protestului său se află în *Cantos de vida y esperanza* (1905): în *Los cisnes* se întreba “Vom fi predați barbarilor sălbatici? / Atâția milioane de oameni vom vorbi în engleză? / Nu mai sunt nobili hidalgo sau cavaleri curajoși? / Vom tăcea acum ca să plângem mai târziu?”.

Apărarea împotriva freneziei expansioniste și a non-valorilor culturale ale vecinilor din nord trebuia să constea, pentru gânditorii americani meridionali, în înarmarea cu valorile latine, superioare celor anglo-saxone.

Cel mai bun și mai influent exercițiu literar în acest sens a fost cel al uruguayanului José Enrique Rodó în cartea sa *Ariel*, publicată în 1900. El avertiza asupra orbirii pe care bogăția și progresul nord-americanilor o produceau asupra multor latini și critica utilitarismul, sensul practic al existenței, complet indiferent față de viața interioară a ființei umane, unde se nasc idealurile morale, frumusețea și sensibilitatea estetică. Alinierea sufletului cu idealurile este specifică lui Ariel și valoarea care îl diferențiază de Caliban, incapabil să-și ridice privirea spre ceea ce este nobil și dezinteresat.

Mulți scriitori și intelectuali hispano-americani au urmat linia de gândire arielistă, de la stânga sau de la dreapta, în primele decenii ale secolului XX.

Toți, indiferent de poziția ideologică în care se situau, erau contra imperialismului grosolan și lipsit de valori, dezaprobatori ai atribuirii mesianice de către Statele Unite a misiunii de a controla teritoriul, economia și puterea în întregul emisferă americană. În ciuda acestui fapt, temutul vecin din nord a aplicat după bunul plac doctrinele Manifest Destiny, Protective Imperialism sau, fără menajamente, pe aceea mai puțin sofisticată care răspunde sloganului “Speak softly and carry a big stick” (Vorbește calm și poartă un băț mare). Ideologii imperiului s-au ocupat cu justificarea acestuia.

Caliban nu îndrăznise niciodată să se apropie de Europa.

Dimpotrivă, după perioada de dispute în care, aplicând doctrina Monroe, a reușit să împiedice guvernele europene să mai încerce vreo nouă acțiune de ocupare a teritoriilor oriunde pe continent, Statele Unite au devenit un aliat politic și militar de primă clasă. În ceea ce privește primul aspect, acționând ca un apărător înfocat al democrației liberale, de îndată ce statele europene au reușit să o stabilizeze, iar în al doilea aspect, colaborând la stoparea expansiunii dictaturilor comuniste unde domneau conducători fără legitimare democratică, administrând regimuri unde nu există separarea puterilor și nici garanția drepturilor. Eram o comunitate de valori.

Nu se mai pot face descalificări culturale ale Statelor Unite, de stilul celor lansate cu amărăciune de Groussac, Martí, Rubén Darío sau Rodó.

În multe domenii literare și științifice au atins cote admirabile. Multe dintre universitățile și centrele lor de cercetare primesc laude justificate. Și cultivă o democrație excelentă. Dar, dintr-o dată, se pare că Caliban a ocupat puterea, semnează zilnic cu semnătura sa mastodontică proclamații împotriva europenilor și lansează diatribe împotriva valorilor noastre, declarând superioritatea interesului și a banilor ca fiind singurele motoare ale lumii.

Acum anunță că va declara limba engleză drept limbă oficială a SUA.

Nu mă îngrijorează asta. Până la urmă, există multe țări multilingve care au una sau două limbi oficiale. Mă îngrijorează, însă, că ar putea fi începutul unei persecuții sau al unei discriminări barbare a culturii spaniole, într-o țară în care 60 de milioane de oameni vorbesc limba noastră, că se va împiedica libertatea de exprimare în spaniolă sau că vorbitorii de spaniolă vor fi suspectați de dezafecțiune față de ideile acestui barbar insolit dominant. Am primit destule comunicări care exprimă această teamă de la universitari care locuiesc acolo.

Hispanoamerica a încercat să se unească ideologic pentru a lupta împotriva lui Caliban la începutul secolului al XX-lea; este rândul Europei să o facă cu fermitate la începutul secolului al XXI-lea.

Să se unească împotriva acestor atacuri ignominoase toți cei care au amintirea țâței lupoaice, moștenitorii culturii pe care Europa a dus-o în America.

Santiago Muñoz Machado este directorul Academiei Regale Spaniole și profesor la Universitatea Complutense. Tocmai a publicat *De la democracia en Hispanoamérica* (Taurus).