Orlando «El Fenómeno» Cruz

Orlando «El Fenómeno» Cruz avea 31 de ani și un rucsac plin de relații cu femei, teamă și incertitudine pe spate când, în 2012, a decis să dea un viraj vieții sale. Nu știa dacă spre bine sau spre rău. Nimeni înainte nu o făcuse în activitate într-un sport ca al său; «machist, dur, de macho…». Se afla pe locul 4 în Organizația Mondială de Box când s-a declarat public homosexual: «Am trăit ani de zile o minciună, o viață care nu-mi aparținea», comentează el pentru acest ziar. Crescut într-unul dintre cele mai umile cartiere din Puerto Rico, Cruz și-a reprezentat țara la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000 și a făcut carieră în ring până în 2019. De la saltul său în gol, a devenit unul dintre principalele simboluri ale comunității LGTBI în America Latină.

Víctor Gutiérrez

O situație similară a experimentat în Spania una dintre cele mai cunoscute figuri ale polo pe apă național, Víctor Gutiérrez, devenind în 2016 primul sportiv spaniol de elită din sporturile de echipă care și-a recunoscut public homosexualitatea. «Am decis că trebuie să-mi împărtășesc povestea pentru a mă transforma în referentul pe care nu l-am avut niciodată. Am vrut să fiu pentru cineva ceea ce nimeni nu a fost pentru mine», explică el. Astăzi este secretar de Politici LGTBI al PSOE și deputat în Congres, dar în timpul adolescenței și-a trăit identitatea cu «multă frică» și cu «respingere» față de sine însuși. Potrivit Annei Vilanova, sociolog sportiv și coautoare a unui studiu colectiv în acest domeniu, acesta este un lucru foarte comun. Mai ales, la sportivii care cresc sub jugul disciplinelor cu «o masculinitate hegemonică foarte marcată».

«Am încercat să mă îndepărtez cât mai mult posibil de orice trăsătură, gest sau formă care m-ar identifica cu ceea ce oamenii au în cap că este un homosexual», detaliază Gutiérrez. «De mic copil auzi zilnic «nu arunca ca un homosexual», așa că îți pui o mască și încerci să te integrezi în ceea ce așteaptă de la tine», continuă el.

Potrivit lui José María River, fondatorul primei echipe de fotbal LGTBI din Spania, după ce a făcut parte din echipe cu jucători eminamente heterosexuali, când ești în viața de zi cu zi a unui vestiar «îți asumi aceste comentarii ca pe ceva natural». Cu toate acestea, Vilanova avertizează că acest limbaj lasă o amprentă evidentă asupra sportivului: «Nu este o formă de a vorbi; pune într-o situație de inferioritate și slăbiciune persoanele homosexuale, care gândesc: «Dacă asta este rău, eu nu vreau să fiu asta».

În domeniul sportiv — care nu este personal — această problemă nu cântărește atât de mult pentru bărbații care practică discipline istorice feminizate, deoarece «societatea consideră de la sine înțeles că sunt homosexuali». «Rolurile tradiționale de gen fac ca această situație să fie diferită pentru un bărbat care practică patinaj artistic sau înot sincronizat, ca să dau un exemplu», precizează Vilanova.

Constructul social menționat se traduce, la rândul său, într-o diferență notabilă în tipul de activități sportive practicate în funcție de sex, în funcție de dacă aceste activități sunt percepute ca «de bărbați» sau «de femei». Astfel, în ultimul Sondaj privind obiceiurile sportive în Spania (2022), publicat de Ministerul Culturii și Sportului, 23,8% dintre bărbați au afirmat că joacă fotbal 11 sau fotbal 7, față de 3,8% dintre femei. În schimb, activitățile cu muzică, cum ar fi practicarea gimnasticii ușoare, au reunit 41,5% dintre femei, față de 13,3% reprezentate de bărbați.

În orice domeniu, a-ți face publică sexualitatea atunci când aceasta nu este normativă necesită timp și un proces dificil pe care Vilanova îl detaliază în trei faze: «faza de descoperire, faza de acceptare și faza de a face public». După cum explică ea, în cazul sportivilor care au crescut într-un mediu de înaltă performanță cu o heteronormativitate foarte marcată, este frecvent ca catarsisul să vină după adolescență, când încep să se miște în alte medii. «Este odată cu trecerea timpului și cu intrarea la universitate când văd că există persoane homosexuale și că se poate vorbi deschis despre asta. Încep să mă îmbrățișez pe mine însumi și să înțeleg că nu mi se întâmplă nimic rău», își amintește Víctor Gutiérrez.

Un salt în gol

Cu toate acestea, perioada care merge de la acceptare până la faza de a face public este unul dintre cele mai dificile drumuri de parcurs. «În general, din cauza scenariilor catastrofale pe care sportivul și le imaginează în cap», argumentează Vilanova. «Până la urmă, există posibilitatea să-ți pui în pericol mijloacele de existență, locul de muncă», confirmă Gutiérrez. Cu toate acestea, studiul realizat de sociologul catalan, Colectivul LGTBIQA+, sănătate mintală și context sportiv: o revizuire sistematică, concluzionează că majoritatea sportivilor de nivel înalt care ies din dulap obțin o reacție pozitivă din partea mediului lor sportiv. A fost cazul lui Gutiérrez, dar și al lui Orlando Cruz: «Credeam că va fi împotriva mea, dar s-a dovedit a fi invers. Evident, a fost dificil, dar suntem în secolul al XXI-lea și există o minte mai deschisă. Lumea boxului m-a susținut», asigură el din Florida, unde locuiește în prezent cu soțul său.

Fotografie de echipă a Rinos F. C. cedată de club. De la stânga la dreapta, José María River este al doilea în rândul de sus.

José María River a trăit o situație radical diferită în fotbalul amator. La 17 ani, și dat fiind caracterul său deschis și nonșalant, a decis să le spună colegilor săi de echipă, prieteni apropiați în acel moment, că este bisexual. «La început au luat-o bine, dar apoi au început să mă lase deoparte. Am început să aud anumite comentarii, să rămân singur la exerciții…». În fața acestei noi situații, a decis să părăsească fotbalul: «A fost o lovitură foarte grea, pentru că la acea vârstă nu înțelegi lucrurile. Pentru mine, de luni până duminică era tot fotbal, fotbal și fotbal. Și viața asta ți se schimbă brusc. Am ajuns să cred că nu ar fi trebuit să spun nimic», recunoaște el. Nu este o coincidență. Din studiul realizat de Anna Vilanova reiese, de asemenea, că majoritatea sportivilor care fac pasul să o spună sunt sportivi buni, care ies în evidență în special, deoarece «se simt mai siguri».

Deși într-o măsură mai mică decât acum câteva decenii, violența suferită de colectivul LGTBI este încă notorie. Potrivit datelor Ministerului de Interne, 68,60% dintre infracțiunile motivate de ură care au avut loc în Spania în 2024 au avut legătură cu orientarea sexuală și identitatea de gen a victimelor. «Prima dată când mi s-a spus homosexual aveam 8 ani, iar ultima chiar ieri, ca răspuns la un tweet pe care l-am publicat», comentează Víctor Gutiérrez. De asemenea, prin intermediul rețelelor, José María River primește insulte homofobe frecvent: «Comentarii de genul: «Sunteți niște homosexuali», «ar trebui să vă omoare pe toți», «ar trebui să încetați să mai existați…». În ciuda tuturor, evaluează pozitiv decizia sa de a o spune, deoarece i-a permis să fie el însuși și a devenit germenele a tot ceea ce a venit ani mai târziu: fondarea Rinos F. C. — prima echipă de fotbal LGTBI din Spania — în 2020 și odată cu ea, crearea unui «spațiu sigur» în care să se joace.

«Cluburile consideră vizibilitatea LGTBI o chestiune politică»

Alături de alte sporturi mediatizate, cum ar fi baschetul sau tenisul, fotbalul masculin este una dintre disciplinele în care se acordă cea mai mică vizibilitate homosexualității. «Până la urmă, jucătorii reprezintă cluburi care sunt mărci internaționale și trebuie să vândă în întreaga lume. Nu se bagă în chestiuni religioase, în chestiuni politice… Și consideră, din păcate, că vizibilitatea LGTBI este o chestiune politică», opinează Gutiérrez. Acest lucru duce la o lipsă de repere care, potrivit Vilanovei, este unul dintre principalele motive pentru care niciun fotbalist profesionist activ nu a făcut pasul recent în Spania. «Când am spus că sunt homosexual, singurul reper care exista în lumea sportului era jucătorul de fotbal Justin Fashanu, care a ieșit din dulap în 90 și s-a sinucis în 98», argumentează Gutiérrez. Dar în ultimii ani această tendință a început să se schimbe. În principal, în sporturile de competiție care nu au atât de multă atenție mediatică. «Începe să existe o schimbare, o creare de noi masculinități. Dacă cauți pe internet, găsești aceste role-models», explică Anna Vilanova.

Víctor Gutiérrez pozează în piscină ca jucător al Club Canoe de Madrid. Claudio Álvarez

Orlando Cruz, căruia îi scriu frecvent bărbați homosexuali mulțumindu-i pentru curajul său, este de acord cu necesitatea de a face un pas înainte: «Trebuie să avem mai mult curaj, trebuie să spunem: «Sunt asta, și ce?», «e viața mea, și ce?». Cu toate acestea, Gutiérrez avertizează că responsabilitatea nu trebuie pusă pe umerii atletului: «De multe ori se pune accent pe sportivi când, de fapt, federațiile, cluburile, din politică, sunt cele care trebuie să ungă acea mașinărie pentru ca noi, în mod natural, să ne simțim susținuți atunci când facem pasul», susține el.

Și pentru asta, mai este drum lung de parcurs. Lui José María River îi lipsesc mâinile pentru a număra de câte ori instituții sportive sau organisme politice le-au întins o mână pentru a da glas proiectului lor inclusiv și au sfârșit prin a da înapoi. De la oferte de filialitate din partea unor echipe de amatori până la acte de conștientizare cu cluburi profesioniste: «Este tonul cu care ne confruntăm continuu. Îți dai seama că atunci când vine vorba de adevăr, întotdeauna dau înapoi. Nu vor probleme», asigură el. Prin urmare, creșterea reperelor în sport, potrivit lui Gutiérrez, «trebuie să fie susținută de sprijin instituțional, de o educație prealabilă în cluburi, de politici preventive, politici sancționatorii…». «Nu este rău să iubești, nu este rău să vrei», conchide Orlando Cruz.