Nordul sărac și muncitor, imortalizat de Agnès Varda, care a transformat în poezie tristă și frumoasă casele sale din cărămidă, criza industrială, străzile întunecate, șomajul și alcoolul, își găsește mândria și destinul la Paris-Roubaix, unde se nasc eroii și se întinde covorul roșu pentru Mathieu van der Poel, onorând totodată pe Tadej Pogačar, care cade în mijlocul cursei, se ridică și se predă, învins, la fel ca ceilalți, de un viitor lipsit de inteligență și sensibilitate.

Mathieu van der Poel, prințul ciclismului, clasa pură, forță, stil, mâini curate, fără mănuși, coatele îndoite în unghi drept, și buzele subțiri, este un rictus de foame, furie, iar cărțile vor consemna că este, după Octave Lapize, aviator martir al Primului Război Mondial, și Francesco Moser, vestitorul transfuziilor de sânge, predecesorul EPO, al treilea ciclist care câștigă de trei ani la rând regina clasicelor, Infernul de Nord, pe care Pogačar - păstorul caprelor care pasc iarba umedă, efemeră, din rouă, pe pavajele din piatră cubică, el însuși o capră, GOAT, cel mai mare din toate timpurile - a promis că o va transforma în paradisul său, dar a sfârșit prin a fi martiriul său. Iar încheietura mâinii sale stângi, rigidă, nemișcată pe manetă, sângerează și își vopsește roșu mănușile în culorile curcubeului.

Van der Poel merge deja singur în fruntea pavajului, ca și campionii. Mâinile goale jos, clasic. Este atât de frumoasă pedalarea lui, corpul său nemișcat, micul imbold al umerilor săi mari, încât pare arogant. Spectatorii au auzit că merge singur pentru că la 38 de kilometri a căzut Pogačar, derutat de niște motociclete prost parcate, și unii îl insultă pe nepotul căruia Poulidor i-a profețit că va fi campion, sau îi aruncă apă în față, ca și cum ar fi un hoț. Curba în unghi drept în mijlocul sectorului nouă, Pont-Thibault à Ennevelin, trei stele, o ușurare după Mons en Pévèle, pe drumul către Carrefour de l’Arbre. Moment pentru a te opri și a procesa, mecanica gândirii umane pe care Pogačar nu o înțelege, excepțional și în acest sens. Pogačar zboară, pedalează pe un nor, plutește pe pavaj și face imposibilul ușor, dar nu stăpânește fizica, este uman, spre regretul său, în fața forței centrifuge care îl trimite pe iarbă contra panourilor publicitare, se rostogolește și se ridică. Iar Van der Poel este deja o dâră în față. Nu este praf. Nu există viitor. Cele 15 secunde pierdute în cădere cresc, se înmulțesc. Impulsul învingătorului, în față; greutatea celui învins, în spate. Victoria și gloria. Pietrele sunt umede, totul este curat. Clar. Ca și cuvintele lui Van der Poel, care înainte de a trece, învingător, linia de sosire în velodrom face semnul trei cu degetele mâinii drepte ridicate, și cu câțiva centimetri înainte, coboară de pe bicicletă și apoi o ridică sus. Se sărută cu iubita sa și când, după mai bine de un minut, Pogačar, al doilea, trece linia de sosire, se apropie de el și îl îmbrățișează și îi recunoaște valoarea și lupta. Șchiopătând, atât de mult îl doare corpul, o mână pe șoldul drept, care trosnește, Van der Poel, 30 de ani, al optulea Monument în palmaresul său, al doilea dintr-o primăvară în care a câștigat și San Remo și a fost al treilea la Turul Flandrei, și în ambele după o luptă dură cu slovenul atât de grațios, se așază în fața unui microfon și vorbește.

„A fost o cursă foarte grea, cât am suferit”, spune el. „Este păcat că Tadej a făcut acea greșeală în curbă. A trebuit să merg singur, și mai era mult de pedalat, și cu vântul din față. Cred că a calculat greșit. Mergeam foarte, foarte repede. Am fost suficient de rapid pentru a salva situația și nu știu ce s-a întâmplat după aceea pentru că deja făcusem distanță și nu puteam aștepta, a trebuit să merg până la capăt. Asta face parte din curse. Dacă nu, cu siguranță ne-am fi jucat la sprint, pentru că nimeni nu l-ar fi putut lăsa pe celălalt. Dar acesta este sută la sută ciclism, sută la sută Roubaix”. Pogačar se ridică după cădere. Pogačar intră pentru prima dată în Infern și o face fără teamă în așa-numita tranșee Arenberg, printre cântecele păsărilor îmbibate în copaci și zumzetul elicopterelor. Intră primul și accelerează. Ca un bun dirijor, dă tonul și ritmul simfoniei, atacuri și atacuri, iar doar Van der Poel îi răspunde și contraatacă. Ceilalți observă, luptă, suferă, aplaudă spectatori ai unei alte zile magice, un alt meci intens între cei mai buni doi ai secolului pe șosea. Un alt San Remo. Un alt Flandra. O altă emoție, și este aceeași, și inima accelerată. Infernul este asfaltul, unde Van der Poel surprinde roțile mari ale Colnago-ului slovenului, care pierde capacitatea de accelerare pe teren plat și o recuperează pe pietre, deja în Mons en Pévèle, și la 45 de kilometri mai sunt doar ei doi în picioare, atât de dure au fost loviturile. Philipsen, coechipierul lui Van der Poel, ultimul însoțitor, a renunțat. Ochelari cu ramă roz Giro, aceiași ca la Flandra. Culotte negru strâns de minotaur în labirintul câmpurilor de rapiță, înalte plante galbene, cartofi proaspăt semănați, sfeclă încă, nu albă de capră. Ca Van der Poel anul precedent. Eleganță și curcubeu. Și o halucinație. „Am văzut motocicletele oprite în curbă și am crezut că merg drept, și nu am văzut pe nimeni luând curba. Vânt din spate, cu viteză maximă, m-am trezit cu curba la care nu mă așteptam. Mergeam foarte repede. Prea repede”, spune, sincer, Pogačar, care își asumă greșeala ca în martie a asumat căderea în Strade care a dat victoriei sale un ton de epopee neașteptat. Schimbă bicicleta. Pedalează din nou. „A fost o provocare pe care trebuia să o înfrunt. Nu aveam amintiri bune despre Roubaix de când am concurat-o ca junior și am vrut să creez amintiri bune. Am vrut să câștig, Mathieu este un mare campion și unul dintre cei mai buni cicliști din lume. A concura împotriva lui este o mare onoare. Dacă aș fi un copil, el ar fi idolul meu”. A fost a treia cursă a secolului pentru fani, dar pentru Van der Poel numărul unu rămâne victoria sa la San Remo acum mai puțin de o lună. Și în Van der Poel, de asemenea, crește admirația pentru Pogačar, pe care îl înalță la altar. „Cu toții știm cât de incredibil este Tadej ca și campion. Ceea ce a făcut aici la prima sa Roubaix nu mă surprinde, dar nici nu este normal. Este un talent excepțional. Cu siguranță îl vom vedea anul viitor pentru a-și lua revanșa”. Și Pogačar s-a dus deja la duș și se gândește la următoarea sa provocare, Liège, peste două săptămâni, și că un alt element va intra în ecuația campionilor, Remco Evenepoel, care revine în competiție șapte luni mai târziu, începutul întârziat al unui sezon marcat de ciocnirea sa cu ușa unei furgonete poștale în ianuarie.