
În câteva cuvinte
Cursa de trail running Acantilados del Norte din La Palma readuce la viață un traseu istoric, folosit odinioară de băștinași. Competiția, parte a Merrell Skyrunner World Series, atrage atleți de top și revitalizează o zonă afectată de depopulare, oferind un spectacol sportiv impresionant și promovând turismul local. Luca del Pero și Marta Martínez au câștigat ediția din acest an, depășind provocările unui traseu tehnic și dificil.
Stâncile din La Palma sunt cea mai bună dovadă că trail running-ul nu a inventat nimic.
Băștinașii, cu picioarele tăbăcite, alergau deja pe acele poteci tehnice cu aceeași miză ca și alergătorii echipați cu pantofi sport fanteziști: onoarea între mare și munți, la fel de intrinseci insulei ca și lupta canariană.
Nu există un motiv mai bun pentru un traseu decât istoria: 29 de kilometri impresionanți pentru a da startul calendarului Merrell Skyrunner World Series, cel mai vechi circuit de trail. O diferență de nivel sălbatică, 2.061 de metri diferență de nivel pozitivă și 2.252 negativă în acest sens: de la Barlovento la Garafía.
Astfel, ascunși între nori și valuri, 232 de alergători au readus pentru o zi pulsul unei zone în care, în lipsa vecinilor, au rămas legendele.
Nordul insulei La Palma a fost timp de secole una dintre cele mai influente zone ale arhipelagului: de acolo pleca lemnul pentru palatele din Tenerife.
Dar a venit exodul și drumurile i-au dus pe locuitori spre Santa Cruz, capitala. Lăsând la o parte extremele — Garafía și Barlovento — rămân aproximativ 600 de locuitori între toate cătunele, care își păstrează acoperișurile din lemn, brânza de capră — are acolo singurul său refugiu de pe insulă — sau ardeiul pentru mojo picón.
Drumul care lega aceste puncte a fost una dintre primele căi de comunicare, încă din vremuri prehispanice, deoarece acolo trăiau două cantoane băștinașe. Îl foloseau pentru a coborî la mare să pescuiască, pentru a duce vitele la păscut și pentru a face comerț între cantoane: peștele din Franceses pentru lemnul din El Tablado.
Informații suplimentare
Caleb Olson și dublul record al Transgrancanaria
Traseul a fost în pericol când cartierele au început să se depopuleze, dar Consiliul Insular din La Palma a reparat potecile la mijlocul secolului XX.
Acesta a fost primul, din care acum face parte un GR care înconjoară insula, deoarece muntele este una dintre atracțiile sale turistice. Cele două extreme și-au menținut miile de locuitori, dar scufundarea spre interior duce la liniște: un cimitir de școli, terenuri de fotbal, supermarketuri și baruri abandonate. În El Mudo, un loc care te cutremură prin morile sale și pentru că ajunge în treimea finală: nu locuiește nimeni și a ajuns să aibă peste 600 de familii.
"Ceea ce încercăm cu cursa este să le arătăm locuitorilor care mai sunt acolo că le dăm lumină și că puținele afaceri care există își fac luna august în acea zi. Și ca turiștii să urce să se plimbe pe potecile lor", subliniază organizatorul, Jairo Ponce de León. În total, două baruri și un restaurant. Accesul rutier la unele nuclee nu este dificil; în altele, dispare înainte de a ajunge și asfaltul, deja maro, este doar drum.
Imagine aeriană a drumului care leagă Barlovento și Garafía pe insula La Palma.
Antton Guaresti
La momentul proiectării cursei: traseul era dat.
Dar trebuiau convinse două sate. "Toți preferă o sosire decât un start. Sunt printre cele mai sărace municipalități din toate Insulele Canare, așa că atunci când ne-am întâlnit le-am spus că o facem un an aici, altul acolo și toată lumea e mulțumită". Fără să știe, au creat două curse total diferite.
Cea din 2025, cu startul în Barlovento, are cele mai tehnice coborâri și soarele la urcări; formatul opus, cel din 2024, are cele mai dificile urcări și soarele la coborâri, mai puțin tehnice. Pe un astfel de teren, diferența de nivel negativă poate slăbi mai mult forțele decât cea pozitivă. Și adevărul este că prima coborâre — lungă și tehnică, cu efortul de a o face cu picioarele proaspete — lasă urme până la sosire. Iar profilul în formă de ferăstrău nu oferă răgaz.
Acest urcuș și coborâș oferă o luptă prețioasă între cele două mari profiluri: cei mai rapizi pe terenuri favorabile și cei mai tehnici.
O luptă paradigmatică a circuitului în sine, întemeiat în originile sale de către muntean și care acum adaugă mulți alergători care coboară sub 30 de minute la un 10.000. Cățărători și coborâtori care se depășesc reciproc în funcție de teren. Un orizont senin care arată duritatea fără menajamente: la coborârea din Franceses spre El Tablado se vede deja următoarea urcare integrală, o încântare vizuală și o certitudine a durerii. Cea din Don Pedro, cea mai lungă — aproximativ 600 de metri diferență de nivel pozitivă în trei kilometri — este cea care doare, cea care separă grâul de neghină.
Ceea ce a câștigat acolo Luca del Pero i-a permis să reziste revenirii lui Roberto Delorenzi — câștigător în 2024 la Acantilados și al clasamentului general al circuitului —, pe care l-a prins la jumătatea cursei și a sfârșit prin a-l învinge aproape la sprint, aproximativ 300 de metri de urcare finală dureroasă pentru a urca de la ultima râpă la sat.
A făcut 2h30m08s, un nou record, și a câștigat cu 9s. Lorenzo Beltrami a fost al treilea la 3m18s. Miguel Benítez, cineva cu 2h14 la un maraton pe asfalt, l-a avut la îndemână: a fost al patrulea, primul dintre șapte spanioli în top-10. La feminin a câștigat Marta Martínez, care a călătorit în La Palma fără să știe că va avea o zi tipică Asturiei, casa ei. A treia anul trecut la Zegama, a oprit cronometrul la 3h02m06s, cu cinci minute mai puțin decât românca Denisa Dragomir, pe care a depășit-o la Don Pedro. Oihana Kortazar a închis podiumul într-o luptă strânsă cu Lide Urretarazu, câștigătoare în 2024, și Naiara Irigoyen: trei alergătoare în 30 de secunde.
Naira Irigoyen în timpul cursei Acantilados del Norte în La Palma.
Antton Guaresti
Cireașa de pe tort a fost ploaia; cu ea, acea piatră șlefuită timp de secole devine un patinoar.
O atmosferă ideală pentru legenda cu care se încălzește startul, cea a naufragiului unei nave englezești cu o comoară la bord. Trebuie să fi luat tot aurul, deoarece un marinar local obsedat și-a petrecut viața căutând fără să găsească nici măcar o pepită. Înainte de a muri, și-a obligat generațiile să termine sarcina. Dar ramurile genealogice se epuizează și astăzi alergătorii sunt singurii care pot continua căutarea.