În primii ani de viață, învățarea este explozivă, dar, paradoxal, este rar să ne amintim fragmente din existența noastră înainte de vârsta de trei ani. De obicei, nu avem amintiri complete până la vârsta de șase ani. Unii oameni susțin că își amintesc momentul în care au făcut primii pași sau cum stăteau în pătuț în timp ce mama lor îi alinta, dar acestea sunt, aproape sigur, amintiri false, recreări făcute după ce au văzut fotografii sau cu ajutorul adulților care au fost prezenți. Așa cum au demonstrat în numeroase rânduri cercetătorii memoriei, această capacitate seamănă mai puțin cu un sistem de înregistrare care captează realitatea și mai mult cu o construcție narativă care ne ajută să avem o identitate cu care să ne adaptăm mai bine la viață.

La începutul secolului al XX-lea, Sigmund Freud a numit această lipsă de memorie "amnezie infantilă" și a atribuit-o reprimării amintirilor legate de sexualitatea sau agresivitatea copiilor, care nu sunt acceptabile într-o minte civilizată. De atunci, au existat eforturi pentru a explica această absență a amintirilor, pe care unii, precum Freud, o explică printr-o formatare ulterioară, deși nu neapărat prin efectul represiv al culturii, iar alții o atribuie incapacității creierului infantil de a forma amintiri.

Această a doua ipoteză se bazează pe faptul că diferitele regiuni ale hipocampului sunt conectate prin ceea ce se numește circuitul trisinaptic, o cale neuronală care este încă imatură în creierul copilului. Acest lucru ar face ca hipocampul să nu poată codifica informații episodice, capacitatea care ne permite ulterior să ne amintim experiențe personale în locuri și momente specifice. În plus, această idee părea întărită de observația că copiii au o capacitate de memorare la fel de limitată ca și adulții care suferă de amnezie din cauza deteriorării hipocampului.

Un articol publicat recent în revista Science adaugă informații care contrazic această ipoteză și sugerează că bebelușii formează amintiri, dar mai târziu, când cresc, nu le pot recupera.

Una dintre ipotezele care explică amnezia infantilă este că partea creierului care stochează amintirile, hipocampul, nu este încă pe deplin dezvoltată înainte de adolescență și nu permite codificarea amintirilor. Cu toate acestea, o echipă condusă de cercetători de la Universitatea Yale (SUA) a descoperit că nu este așa. Autorii studiului, care au dezvoltat tehnici inovatoare pentru a putea efectua acest tip de experimente cu bebeluși, au arătat imagini cu fețe, obiecte sau scene copiilor cu vârste cuprinse între 4 luni și doi ani și i-au monitorizat cu fMRI. Apoi, continuând monitorizarea pentru a măsura activitatea neuronală, le-au arătat din nou aceleași obiecte, împreună cu altele pe care nu le mai văzuseră niciodată.

Când bebelușii observaseră anterior un stimul, se aștepta ca aceștia să-l privească cu mai multă atenție atunci când li se prezenta din nou. În experiment, când li se arătau două imagini – una nouă și una deja cunoscută – dacă copilul își fixa mai mult privirea pe cea din urmă, cercetătorii concluzionau că o recunoaște ca fiind familiară. Cu această ipoteză, au încercat să vadă dacă activitatea hipocampului ar putea fi legată de memoria bebelușilor. Cu cât activitatea acelei regiuni a creierului copilului era mai mare atunci când i se arăta imaginea pentru prima dată, cu atât mai mult timp își petreceau privind aceeași imagine când li se arăta mai târziu, ceea ce sugerează că informația fusese stocată în acea regiune a creierului.

Întrebarea pe care și-o pun cercetători precum Nick Turk-Browne, autorul principal al studiului, este unde rămân acele amintiri care se formează, dar pe care nu le recuperăm niciodată. Una dintre posibilități este că acestea sunt stocate într-o memorie efemeră, dar există și posibilitatea ca acestea să fie în creierul nostru, deși nu mai pot fi accesate. Pentru a afla, Turk-Browne și colaboratorii săi testează memoria copiilor cu videoclipuri filmate din punctul lor de vedere. Rezultatele preliminare arată că amintirile formate în prima copilărie sunt acolo, dar se estompează înainte de vârsta de șase ani.

Cercetătorul Santiago Canals de la Institutul de Neuroștiințe din Alicante recunoaște expertiza cercetătorilor care publică astăzi în Science pentru a efectua experimente cu copii, dar consideră că aceștia nu oferă răspunsuri la întrebările care existau înainte de publicarea acestui studiu. "Existau deja dovezi că bebelușii stochează amintiri. Există un răspuns condiționat la bebelușii de unu sau doi ani, care într-un context au o reacție, cum ar fi atunci când îi pui într-un pătuț și zâmbesc, sau în recunoașterea obiectelor familiare sau imitarea lucrurilor pe care le fac părinții lor și le imită mai târziu. Nu exista nicio îndoială că bebelușii învață și că, mai târziu, uită", rezumă Canals. Nu se răspunde la întrebarea despre soarta acestor amintiri, dacă dispar treptat sau se întâmplă ceva care face ca, deși acele amintiri din prima copilărie rămân în creierul nostru adult, să fie imposibil să le recuperăm.

Nick Turk-Browne recunoaște că răspunsurile la aceste întrebări sunt încă ipoteze. "O incapacitate de a recupera amintirile ar putea sugera că hipocampului nu i se trimit informațiile corecte pentru a accesa amintirile din copilărie, posibil din cauza altor modificări în modul în care creierul procesează experiențele", spune el. "De exemplu, pe măsură ce dobândim limbaj, concepte și abilități, același eveniment, cum ar fi mersul la bunici, ar putea fi procesat foarte diferit la un copil mai mare sau la un adult decât la un bebeluș. Această procesare diferită ar putea însemna că hipocampul nu primește "termenii de căutare" adecvați pentru a găsi memoria așa cum a fost stocată, pe baza experienței pe care copilul a avut-o la momentul respectiv", explică profesorul de psihologie de la Facultatea de Arte și Științe Yale și directorul Institutului Wu Tsai de la Yale. În viitor, speculează el, am putea aspira să recuperăm amintirile din copilărie concentrându-ne pe amintiri cu conținut procesat în mod similar în copilărie și în etapele ulterioare, cum ar fi mirosurile sau fețele, și evitând conținutul procesat în mod diferit, cum ar fi limbajul vorbit sau scris, care este străin bebelușilor.

Deși posibilitatea de a recupera acele amintiri timpurii rămâne o provocare îndepărtată la oameni, studiile pe șoareci au făcut progrese semnificative. În 2023, o echipă de la Trinity College Dublin a publicat în Science Advances un experiment în care, prin tehnici invazive – imposibil de aplicat din punct de vedere etic la oameni – au marcat neuronii specifici în care era codificată memoria unui labirint la șoareci în timpul etapei infantile. Aceștia au învățat să scape din labirint, dar săptămâni mai târziu, când au ajuns la vârsta adultă, au uitat soluția. Cu toate acestea, prin stimularea cu lumină a neuronilor care au stocat inițial amintirea în copilărie, cercetătorii au reușit să reactiveze memoria pierdută, permițând șoarecilor să-și recupereze cunoștințele despre cum să iasă din labirint. "Deși acest tip de stimulare directă a hipocampului pentru a reactiva amintirile nu va fi posibil la oameni pe termen scurt, ar putea exista alte modalități [de a face acest lucru], dacă acestea mai persistă", spune Turk-Browne.

Studiul publicat joi nu ne permite să știm cât timp persistă amintirile din copilărie dincolo de minutele măsurate de cercetători, deși se crede că aceste amintiri ar putea fi menținute până la vârsta de șase sau șapte ani. Ulterior, nevoile vieții adulte și învățăturile care ne permit să ieșim din copilărie, cum ar fi limbajul scris sau gândirea abstractă, transformă amintirile din copilărie într-un teritoriu inaccesibil.