Premisa este pe cât de tulburătoare, pe atât de hipnotică: într-o lume devastată, în care părți ale pământului plutesc pe cer și câmpurile sunt inundate de monștri, orașul Lumière (Paris) s-a desprins de continent. În depărtare, la orizont, un monolit kilometric guvernează viețile tuturor locuitorilor orașului. Și pe acest monolit este pictat un număr strălucitor. O dată pe an are loc „gommage”-ul, un fel de ritual în care o figură feminină imensă, Pictorița (Peintresse), pictează un alt număr pe această pânză improvizată. Secvența de numere formează o numărătoare inversă, iar oamenii care au acea vârstă mor brusc, transformați în cenușă și petale. Locuitorii din Lumière trăiesc între dezorientare și acceptare, iar expediția noastră, Expediția 33 (monolitul marchează acest număr, deci avem această vârstă), se lansează într-o aventură sinucigașă pentru a o opri și, eventual, a o înțelege pe Pictoriță și misterul ei.

Este vorba despre Clair Obscur: Expedition 33, un RPG francez care a obținut cele mai bune note ale anului și care a redescoperit, spre surprinderea tuturor jucătorilor din lume, cele mai bune senzații ale acestui gen, al cărui etalon a fost întotdeauna seria Final Fantasy. „Spre surprindere” deoarece jocul a fost dezvoltat de un studio mic, Sandfall Interactive. Bugetul, în plus, a fost ridicol având în vedere cum arată jocul, așa că campania de promovare a fost foarte redusă, alimentată mai ales de la om la om de către jucătorii care, brusc, dădeau peste un joc la fel de neașteptat pe cât de minunat.

Propunerea formală a jocului este foarte personală și, totuși, se pot vedea fragmente din alte jocuri în aproape fiecare colț; idei bune aduse de aici și de acolo, pe care Sandfall a știut să le culeagă din alte opere mari și pe care a avut inspirația să le facă să se potrivească pentru a forma o tapiserie rafinată care funcționează de minune. Un exemplu rapid: steagurile unde se odihnește grupul nostru reînnoiesc poțiunile (care sunt foarte limitate), împiedicând jucătorii să acumuleze sute de consumabile pe care apoi nu le folosesc niciodată. Altul: luptele pe ture adaugă ceva ce până acum nu i-a trecut nimănui prin minte și care se potrivește perfect: secvențe de butoane pentru a maximiza daunele, eschive și parări care par scoase din Sekiro, ceea ce contribuie la a face confruntările mult mai emoționante. Altul: tabăra, copiată fidel din Baldur’s Gate III, care servește nu doar ca refugiu în mijlocul lumii ostile, ci și ca loc de întâlnire în care se dezvăluie poveștile personajelor și se întărește relația dintre ele prin conversații opționale.

Aceste povești sunt un alt element cheie al jocului, deoarece, evident, structura sa perfectă de mecanici nu ar avea sens fără un complot și personaje care să captiveze jucătorul și să-l introducă în lumea jocului. Și aici se întâmplă, din nou, miracolul: Clair Obscur se simte foarte aproape de Final Fantasy, cu acea estetică înrudită cu romantismul (oameni subțiri, haine bogate, păr fabulos) pe care o asociem atât de inextricabil cu JRPG-urile japoneze, acele coloane sonore epice, dar pline de sensibilitate, și gustul unei istorii mai mari decât viața, care afectează nu doar eroii noștri personal, ci și destinul unei lumi întregi care depinde de acțiunile noastre.

Deja candidat la cel mai bun joc al anului. Având în vedere că jocul a apărut direct în Game Pass de la Microsoft și a fost primit excelent, nu este deloc exagerat să credem că Clair Obscur s-ar putea impune ca GOTY anul acesta. Faptul că un joc apărut în serviciul la cerere al Microsoft ar putea fi cel mai bun al anului ar determina industria să regândească multe lucruri. Și primul este clar: dacă un joc care are ambalajul unei superproducții este de fapt un produs modest pe care îl poate realiza o echipă mică, atunci în ultimii ani studiourile și-au cheltuit greșit banii…