Blândețea

În ziua de azi, pare că suntem prea ocupați și stresați pentru a acorda spațiu blândeții. Trăim într-o lume din ce în ce mai tensionată și precară, unde a te comporta cu bunătate implică riscul de a fi zdrobit. Ca rezultat, blândețea este în declin în societatea noastră.

Capacitatea de a acționa cu blândețe este integrată în creierul nostru, în principal în cortexul cingulat și insular și în circuitele neuronilor oglindă. Cu toate acestea, în partea executivă a creierului alegem să o punem în acțiune. Ce s-ar întâmpla dacă multe dintre conversațiile noastre ar înceta să mai fie doar vorbe goale și am adăuga tandrețe pentru a încuraja amabilitatea în mediile noastre de învățare și de lucru?

Simplitatea sa aparentă este înșelătoare. «Trebuie să i se permită să-și găsească propria voce», subliniază psihanalista și filosoafa franceză Anne Dufourmantelle, «blândețea, de la sine, nu se dă». În cartea sa Puissance de la douceur (Payot), ea examinează aceste microexperiențe de forță și putere în viața noastră de zi cu zi și susține că «puterea metamorfozei vieții se susține pe blândețe». Dar este interesată și de ideea aristotelică de potențialitate, puterea de a schimba sau potențialul unui viitor posibil. Toate aceste conotații sunt implicite atunci când, paradoxal, combină potența cu amabilitatea.

Una dintre observațiile cele mai surprinzătoare ale lui Dufourmantelle este că opusul blândeții nu este brutalitatea, ci blândețea însăși. Nu este de mirare că este folosită ca scuză pentru a înnobila obiectele de consum; unele regimuri guvernamentale reușesc să folosească blândețea pentru a te face să votezi în favoarea lor, chiar și împotriva propriilor interese. «Există forme de violență care se prefac că sunt mângâieri pentru a ajunge la inimă», afirmă Dufourmantelle și avertizează că, chiar și așa, «blândețea rezistă perversiunii».

Blândețea apare la pragul pasajelor marcate de naștere și moarte. Orice început este în mod necesar înrădăcinat în tandrețe: nașterea, începutul unei povești de dragoste, provoacă șocuri destul de violente care au nevoie de ea. Este ceea ce permite ca un principiu vital să persiste. Etologii au descoperit că un animal tânăr care nu a fost lins suficient de mama sa moare din lipsă de blândețe. Este învelișul minim care protejează viața, așa cum crisalida protejează fluturele nenăscut. Fără blândețe, supraviețuiește un nou-născut? Nu este necesar să-i protejăm, să le vorbim, să-i ținem în brațe, să ne gândim la ei sau să-i imaginăm pentru ca ei să poată intra cu adevărat în lume?

De asemenea, există blândețe și în despărțirea de viață, în iluzia deconectării totale, în renunțare, în doliu; am trăit asta în compania unuia dintre pacienții mei în psihanaliză în timp ce primea asistență medicală pentru a muri. Ultima noastră ședință a coincis, literalmente, cu ultima sa suflare. Tandrețea cu care medicul a efectuat procedura a reușit să-i acorde darul unei morți bune, putând respira liber, lucru care nu-i fusese posibil de mult timp din cauza unei afecțiuni pulmonare grave.

Interacțiunea cu blândețe necesită efort și poate reprezenta o bătălie constantă între sinele nostru amabil și partea noastră reticentă. De asemenea, nu este atât de ușor de primit, o cerem de la ceilalți, dar, când ne este oferită, de multe ori nici măcar nu o înregistrăm. Pentru a te conecta cu ceilalți, primul lucru este să te conectezi cu tine însuți — nu este doar o chestiune biologică de sănătate, bunăstare și longevitate, ci și o strategie evolutivă pentru supraviețuirea noastră—.

Grit Hein, profesor de Neuroștiințe Sociale la Universitatea din Würzburg, în Germania, și colaboratorii au reușit să cartografieze acest fenomen social complex în creierul adult prin imagistică prin rezonanță magnetică funcțională. Descoperirile lor oferă un mecanism computațional și neuronal capabil să explice schimbările în răspunsurile individuale în medii sociale, atât amabile, cât și neplăcute. Hein demonstrează că atunci când oamenii despre care te aștepți să fie neplăcuți cu tine se comportă, de fapt, cu blândețe, creierul tău se reprogramează pentru a le plăcea. Cu alte cuvinte, dacă vrei să-i uimești pe ceilalți, arată blândețe cu cine se așteaptă mai puțin de la tine.

Dufourmantelle a murit într-un act de dăruire absolută pe 21 iulie 2017 pe o plajă, lângă Saint-Tropez, în timp ce încerca să salveze doi copii de curenții turbulenți ai Mediteranei. Ei au supraviețuit, dar ea nu a putut fi reanimată, avea 53 de ani. Cartea sa, publicată în 2013, se încheie cu scena, enigmatic oraculară, din La dolce vita, de Fellini, în care Anita Ekberg, complet îmbrăcată, intră în Fontana di Trevi sub privirea uimită a lui Marcello Mastroianni. O scenă halucinantă care a rămas gravată în memorie ca exemplu al unei vieți care ne invită la blândețe, dar și la nebunie, la dansul libertății și al senzualității. «Nu este întotdeauna dulce să trăiești, dar senzația de a fi viu cere blândețe», a scris Dufourmantelle.

David Dorenbaum este psihiatru și psihanalist.