În dimineața asta, pe la nouă

În dimineața asta, pe la nouă, când am ieșit din casă, am auzit clar un vrăbiuță ciripind în vârful unui salcâm încă fără frunze. Am putut să o aud datorită pauzei scurte în trafic, impusă de semaforul roșu de la colț. Este același salcâm în care ascultam o altă vrăbiuță acum cinci ani, la fel de iernatic și dezgolit atunci, în acel martie care a devenit atât de ploios și neprielnic ca acesta. Vrăbiuța poate să nu fie aceeași, dar tăcerea atât de scurtă în care am putut să o aud m-a făcut să retrăiesc cealaltă tăcere imensă a aceleiași străzi în acele zile, când totul era nou, ciudat, amenințător, când am văzut ca într-un vis transformarea orașelor în spații de singurătate și tăcere străpunse de strigăte de sirene. În crăpăturile asfaltului și în interstițiile trotuarelor creștea o vegetație viguroasă, hrănită de ploaie și fortificată de absența pașilor și a pneurilor. În spatele gardurilor închise ale Retiro-ului era o chemare de păsări și o proliferare sălbatică prin care rătăceau pisici vânători sălbăticite ca tigrii. În afara vederii tuturor, în camerele reședințelor cu personalul decimator de boală, agonizau și mureau bătrâni înmuiați în propriile reziduuri și epuizând ultimele forțe în încercări slabe de a cere ajutor. Memoria conștientă este mai limitată decât pare. Nu aș fi retrăit senzația pură de a ieși pe strada pustie în stranietatea primelor zile dacă nu aș fi auzit acea vrăbiuță. Amintirea este infidelă, și nu numai din cauza limitărilor retentive ale memoriei, ci pentru că este întotdeauna modificată, și chiar falsificată, de cunoașterea a ceea ce a venit după. Ceea ce istoricii și memorialiștii nu pot restitui este ignoranța absolută asupra viitorului celui care trăiește evenimentele, prezentul și incertitudinea sa zguduită, care se conservă doar în fotografii, în ziare și în jurnalele personale, ca un insectă sau un fir de polen de acum un milion de ani într-o picătură de chihlimbar. Am consultat un caiet în care am notat lucruri zi de zi în acele luni. Nu-l deschisesem de ani de zile. Este unul dintre acele caiete providențiale pe care uneori le primești și care trezesc dorința imediată de a începe să scrii în ele. Acesta era și mai tentant, pentru că este un caiet mare de desen, de format pătrat, cu hârtie groasă și coperți de carton. Această amplitudine generoasă cerea să fie umplută cu mai mult decât cuvinte; și, pe lângă stilou sau creion, cerea și materiale mai tangibile, foarfece pentru decupat și tuburi de lipici. Eu decupam și lipeam fotografii din ziar, fragmente de titluri sau cuvinte singuratice, care, izolate de contextul lor, dobândeau o calitate poetică neașteptată. Decupam și lipeam mai ales siluete de oameni mergând, pe care le intercalam cu adnotările manuscrise, aproape întotdeauna fără legătură cu ele, din simplă capriciu, din purul gust școlar de a folosi lipiciul și foarfecele. O mare parte din ceea ce faci fără un scop anume ajunge să dobândească o coerență mai valoroasă, deoarece este inconștientă. Revenind asupra paginilor ca dintr-un album de amintiri al acelui caiet, observ acum o discordanță pe care atunci nu am observat-o. În ianuarie, în februarie, în primele zile ale lunii martie, adnotările despre coronavirus erau distrate și puține. Și, cu toate acestea, cu frecvență crescândă, siluetele decupate și fotografiile pe care le lipeam erau ale unor persoane cu măști și cu acele costume ca de astronauți care au început să fie o noutate. În mod insensibil, chiar în ajunul închiderii forțate, am menținut o viață normală și m-am amestecat cu grupuri de oameni în locuri închise și am trăit mai scufundat în propria mea carcasă mentală decât în realitatea amenințătoare a evenimentelor, dar unde nu ajungea luciditatea mea stângace ajungeau mâinile și foarfecele mele: pandemia invada vizual paginile caietului înainte să mă trezesc cu forța din autoizolare și din acea determinare insidious de a nu ști care pune stăpânire uneori pe oameni în ajunul unei dezastre care ar fi putut fi evitată sau, cel puțin, atenuată. Orbirea personală voluntară devine catastrofală atunci când este orbire publică: în ultima duminică a presupusei normalități îmi amintesc de barurile și terasele din cartierul meu pline de un strigăt de oameni care beau și urmăreau un meci de fotbal pe ecrane gigantice; fantomele virile ale extremei drepte își încurajau trupele într-un stadion, iar pe străzile Madridului defila mulțimea manifestației Zilei Femeii, sponsorizată de un Guvern care a preferat să evite responsabilitatea de a o anula. Este ușor să nu vezi neobișnuitul în momentul în care apare. Mai grav este să continui să refuzi să știi sau să ascunzi sau să denaturezi ceea ce a existat deja suficient timp pentru a fi cunoscut în detaliu. Memoria este o experiență revelatoare. Chiar înainte ca perioada de izolare să se încheie, sute de oameni de știință spanioli au semnat un manifest prin care solicitau efectuarea unui studiu complet al tot ceea ce s-a întâmplat, erorile și succesele, deficiențele care ar fi necesare să fie corectate pentru ca acestea să nu se mai repete într-o nouă criză, modul în care organizarea sistemului sanitar a funcționat sub presiunea fără precedent a pandemiei. Era urgent să se determine, într-un sistem de sănătate foarte descentralizat, modul în care trebuie împărțite competențele și responsabilitățile, unde se află cel mai bun echilibru între o strategie comună și capacitatea de inițiativă și de răspuns a fiecărei comunități, a fiecărui spital. Și era o lecție principală în care toată lumea părea de acord: reducerile continue, lipsa personalului și a mijloacelor, privatizările înșelătoare, nu mai puteau slăbi un sistem de sănătate publică care este singurul capabil să răspundă cu eficiență și dreptate la o urgență de viață sau de moarte colectivă. Acel studiu complet nu s-a făcut niciodată. De asemenea, nu s-a mai vorbit despre crearea unei autorități sanitare superioare care atunci a părut indispensabilă, având în vedere dezordinile care aveau loc. Nici măcar nu s-a ajuns la un acord cu privire la o modestă evidență aritmetică, numărul vârstnicilor care au murit în azilele din Madrid. Lipsa de respect față de faptele concrete este la fel de gravă ca lipsa de respect față de victime, care ar merita cel puțin recunoașterea durerii lor și demnitatea memoriei lor, precum și investigarea imparțială și exhaustivă a circumstanțelor în care au murit. Ca și în alte mari nenorociri colective - atacurile islamiste din martie 2004, inundațiile din Valencia din octombrie anul trecut - bătrânii morți fără ajutor în azilele din Madrid sunt și mai mult îngropați sub asaltul murdar al propagandei și al certurilor politice și al cinismului conducătorilor specializați în a ascunde incompetența lor încărcând pe alții responsabilitățile care le reveneau doar lor. Antonio Machado spune, într-unul din acele poezii scurte, la fel de lapidare ca literele flamence: „Adevărul tău? Nu, adevărul / și vino cu mine să-l căutăm. / Păstrează-l pe al tău”. Adevărul este un mozaic de detalii contrastante și, spre deosebire de opinia personală, este o căutare dificilă și necesar împărtășită, în modul cunoașterii științifice și cere acordul de fond la fel de mult ca dezbaterea rațională. Cu cât avem mai multă nevoie de el, cu atât pare mai dificil să ne punem de acord pentru a-l deosebi de minciună, care ne va lăsa din nou inermi și amnezici când va veni următoarea calamitate.