În ultimele două decenii, rata proprietății locuințelor în multe țări din America Latină a scăzut semnificativ. Idealul de a avea o casă, care timp de decenii a reprezentat un simbol al succesului, stabilității și progresului social, se confruntă cu noi provocări.

În timp ce politicile publice și deciziile familiale continuă să se concentreze pe proprietate ca simbol al stabilității și progresului, realitatea începe să schițeze o altă hartă: în ultimii 20 de ani, în unele țări, cu 15 până la 20 de puncte procentuale.

Visul de a avea o casă proprie devine din ce în ce mai greu de atins în multe orașe, forțând o regândire a modului în care abordăm locuințele în secolul XXI, deoarece transformările economice, sociale și urbane din ultimii ani au tensionat această viziune.

Într-un context în care prețurile medii ale locuințelor cresc într-un ritm vizibil mai mare decât venitul mediu al populației, ce alternative posibile se întrevede?

Aceste întrebări sunt deosebit de relevante deoarece locuința poate constitui un bun patrimonial, dar trebuie înțelesă în primul rând ca un drept uman fundamental și o componentă esențială a dezvoltării durabile. Cu toate acestea, declararea dreptului la locuință nu este suficientă: sunt necesare politici durabile, cu resurse suficiente și o instituționalizare capabilă să le pună în aplicare în mod eficient. Dar, mai presus de toate, este necesară o mai mare flexibilitate în gândirea despre proprietate ca singura opțiune pentru a o încadra într-un concept mai amplu de „stabilitate locativă”.

Din perspectivă culturală, proprietatea este un simbol al maturității, independenței și succesului. În America Latină și Caraibe, achiziția unei locuințe este adesea percepută ca o condiție pentru a întemeia o familie sau a atinge stabilitatea personală, o percepție consolidată de mandatele familiale și de cultura populară, care au întărit ideea de proprietate ca obiectiv dezirabil.

Dar dincolo de dimensiunile sale culturale, funcția economică a locuinței este una dintre principalele sale atracții. Proprietatea este considerată un mecanism de acumulare a averii și o modalitate de a contribui la viitorul economic al oamenilor. În țări precum cele din America Latină și Caraibe, o mare parte a populației o concepe ca o asigurare de locuințe pentru bătrânețe sau ca un supliment de venit pentru pensiile lor fragile în viitor.

Cu toate acestea, decalajul tot mai mare dintre prețurile locuințelor și venitul mediu al latino-americanilor și caraibieni - un fenomen care transcende și regiunea noastră - pune această aspirație a proprietății locuinței în pericol, din mai multe motive. Printre acestea se remarcă fenomenul financiarizării piețelor imobiliare, începând cu intrarea masivă a capitalurilor private care au crescut prețurile și au restricționat accesul sectoarelor medii și inferioare. În piețele în care locuința este tratată în principal ca o investiție - fie pentru închiriere turistică, cumpărare speculativă sau protecție a valorii - proprietatea nu mai este la îndemâna celor care caută un loc unde să trăiască, consolidând o contradicție: într-un sistem care promovează sau consideră proprietatea ca un ideal, tot mai puțini oameni o pot atinge.

Pentru a face față acestui scenariu, este nevoie de o gamă largă de politici, dar, mai presus de toate, este necesar să se revalorizeze alte modalități de locuire care să permită includerea unor modele alternative de acces pentru a asigura stabilitatea locativă, adică. Din această premisă, proprietatea poate fi una dintre mai multe opțiuni posibile.

Ideea de proprietate ca singura alternativă nu este universală. În mai multe țări europene, precum Germania, Austria sau Danemarca, sistemele de închiriere sunt atât de bine dezvoltate încât proprietatea nu este văzută ca o necesitate, ci ca o opțiune între multe. În aceste contexte, gospodăriile găsesc securitate rezidențială fără a recurge la cumpărare, datorită contractelor stabile, protecției împotriva creșterilor arbitrare, standardelor de calitate a locuințelor garantate de stat și pentru că o chirie accesibilă și stabilă, permite alocarea economiilor către opțiuni mai profitabile decât cumpărarea unei locuințe.

Există cazuri notabile care demonstrează modul în care modelele de închiriere socială (cele care asigură o chirie rezonabilă în raport cu veniturile populației țintă) sau soluțiile cooperative pot oferi această stabilitate. În Viena, de exemplu, aproape 50% dintre rezidenți locuiesc în locuințe închiriate subvenționate sau reglementate de municipalitate. Guvernul municipal deține peste 220.000 de unități pentru închiriere socială, iar multe altele sunt în mâinile asociațiilor non-profit. Această politică a permis ca accesul la locuințe să nu fie determinat exclusiv de capacitatea de cumpărare, ci de criterii de incluziune și echitate.

Există, de asemenea, experiențe remarcabile în America Latină. Cooperativele de locuințe prin ajutor reciproc din Uruguay au permis accesul la locuințe pentru sute de familii în cadrul unor scheme de proprietate colectivă, autogestiune și finanțare solidară. Aceste modele oferă stabilitate fără a recurge la proprietate individuală și promovează comunități coezive și participative.

Asigurarea accesului la locuințe necesită, fără îndoială, creșterea ofertei pentru cumpărare, dar presupune și recunoașterea faptului că această modalitate de sine stătătoare nu garantează soluții adecvate pentru toate sectoarele societății. O manifestare clară a acestor limitări este concentrarea tot mai mare în orașele din America Latină a unei părți importante din această nouă ofertă în segmente cu valoare ridicată, în timp ce locuințele accesibile sunt puține, prost amplasate sau informale.

Această situație nu poate fi înțeleasă fără a lua în considerare multiplele bariere structurale cu care se confruntă actorii care ar putea extinde oferta de locuințe, atât în ceea ce privește numărul de locuințe, cât și în ceea ce privește diferitele tipuri de proprietate: reglementări urbanistice restrictive, costuri mari ale terenurilor, lipsa stimulente pentru locuințe de interes social, finanțare insuficientă pentru închirieri pe termen lung, politici fiscale regresive...

Eliminarea acestor bariere este o condiție necesară pentru a crește semnificativ producția de locuințe. Dar, fără politici active care să crească alternativele de proprietate, rezultatele generate de piața imobiliară vor continua să fie din ce în ce mai exclusive.

În loc să ne propunem proprietatea ca cea mai bună modalitate de acces la locuințe, trebuie să ne întrebăm cum să garantăm că toate gospodăriile pot accesa o locuință stabilă, demnă și sigură, indiferent de modelul de proprietate. Transformarea în curs nu înseamnă renunțarea la proprietate, ci recunoașterea faptului că nu este singura modalitate de a atinge stabilitatea. Înseamnă să ne imaginăm un sistem în care diferite forme de acces — închiriere socială, cooperative, proprietate comună, închiriere cu opțiune de cumpărare — coexistă într-o strategie integrată, ghidată de principiul că locuința cu demnitate nu trebuie să fie un privilegiu, ci o garanție.