Combinația dintre putere și literatură: o relație surprinzătoare care se regăsește la mulți lideri mondiali. De la Hitler la Putin, dictatorii nu au urmărit doar să conducă națiunile, ci și să-și lase amprenta prin cărți și articole.

Recent, lumea a marcat un secol de la publicarea cărții „Mein Kampf” a lui Adolf Hitler, și se apropie, de asemenea, aniversarea morții lui Francisco Franco. Aceste figuri, precum și mulți alți lideri, combină cruzimea puterii cu pasiunea pentru cuvânt. Jurnaliștii și cercetătorii s-au întrebat: de ce dictatorii scriu?

Într-o cercetare dedicată acestei teme, au fost studiate operele unor autori precum Hitler, Mussolini, Mao Zedong, Stalin și alții. Analiza a arătat că textele dictatorilor conțin adesea propagandă, auto-laudă și reflecții obositoare. Cu toate acestea, în aceste lucrări se pot găsi și reflecții ale experiențelor personale și încercări de a construi o ideologie.

Unul dintre cercetători, Daniel Kalder, autorul cărții „The Infernal Library”, notează că mulți dictatori, înainte de a ajunge la putere, au fost jurnaliști sau scriitori. Dorința de a controla cuvântul, potrivit lui Kalder, este una dintre modalitățile de a „proiecta suflete umane”, după cum spunea Stalin.

În zilele noastre, această tendință nu a dispărut. În secolul XXI, liderii diferitelor țări continuă să publice cărți, de la „Lupta mea pentru Eritrea și Africa” de Isaias Afwerki, la „Noua ordine mondială” a lui Vladimir Putin. Cărțile liderilor sunt un instrument de influență, propagandă și formare a imaginii.

Prin urmare, literatura devine un alt instrument de putere, permițând liderilor să influențeze opinia publică și să-și formeze rolul istoric.