Tragedia zborului 9525 al Germanwings

Pe 24 martie 2015, liceul unde predam a fost lovit de o tragedie neprevăzută. Șaisprezece elevi și două profesoare germane care participaseră la un program de schimb au murit în zborul 9525 al Germanwings, prăbușit deliberat în Alpii francezi.

Am fost profesorul lor de Limba Spaniolă: le-am predat spaniola tuturor, chiar cu câteva zile înainte de zbor. Erau elevi de schimb care, fiind în Catalonia, au ales să învețe spaniola.

În centrul educațional, șocul a fost brutal. Îmi amintesc de liniștea apăsătoare pe coridoare, de elevii care plângeau așezați pe podea, de apelurile fără răspuns, de angoasa profesorilor care încercau să contacteze elevii și colegele lor. Și apoi, confirmarea. Greutatea doliului colectiv a căzut ca o mantie asupra liceului, însoțită de prezența sufocantă a presei.

Ni s-a interzis să vorbim. Inspectorul a fost clar: nicio declarație, nicio nuanță. Dar asta nu a oprit presa. Camerele se adunau în fața liceului, așteptând să surprindă imaginea perfectă a durerii: un adolescent care plânge, un profesor abătut, o lumânare tremurând într-o mână. Căutau dramatism și l-au găsit. Nu era doar informație; era și spectacol.

Durerea era reală, da. Dar a devenit materie primă pentru informative. Doliul, cel care ar trebui să fie intim și tăcut, a fost împins în scenă.

Și, în fond, exista o nuanță tăcută: morții nu erau elevii noștri, erau «ceilalți». S-a trăit un doliu colectiv, care avea avantajul de a însoți durerea… și, de asemenea, riscul de a o dilua. Acel doliu avea ceva de spectacol, de protagonism survenit, oricât s-ar fi negat; căci doliul autentic – cel care sfâșie sufletul – este rar, personal, aproape secret, una dintre cele mai atroce dureri, poate cea mai mare, care pot asola omul și, de aceea, este un noroc că doar în fața unor morți numărate se trezește. Celălalt, cel colectiv, uneori consolează… și uneori distrează.

Zile mai târziu, pe 27 aprilie, am asistat la funeraliile de stat în Sagrada Familia din Barcelona. Profesorii au fost plasați într-o parte, în spatele unei coloane, departe de vederea camerelor. Protocolul vorbise: eram secundari, aproape invizibili. Politicieni cu chip grav și gest studiat ocupau centrul, bine la ținta fotografiilor. Acolo erau și Regii, oferind consolare tuturor… cu excepția rudelor germane, plasate lângă noi, în afara centrului simbolic al durerii instituționale.

Lângă noi, îndepărtați și ei de lumina reflectoarelor, se aflau doi tineri germani care tocmai rămăseseră văduvi: soțiile lor, profesoare din grupul de schimb, au murit în accident. De asemenea, părinții profesoarelor, aproape la fel de tineri ca unii părinți spanioli de astăzi. Protocolul îi situase cu noi, în categoria «victime școlare», departe de orice relevanță socială. O împărțire a spațiului la fel de revelatoare pe cât de nedreaptă.

Atunci a fost momentul în care Garrigosa, un profesor de Educație Fizică, fost religios, a ridicat vocea: «Majestate, Majestate, au rămas rude nesalutate!». Regele a întrerupt protocolul, s-a apropiat și i-a salutat pe cei care fuseseră uitați. A fost un gest care a restabilit ceva din ordinea morală pe care excesul de formă o distorsionase.

Zile mai târziu, a fost inaugurată o modestă alee a Germanilor, cu copaci plantați în memoria lor. Au fost discursuri, baloane, camere. Se încerca închiderea rănii cu gesturi simbolice.

—No aconseguirem tornar-los a la vida, però sí que els recordem a través del passeig dels Alemanys. Gràcies a aquest passeig estaran sempre amb nosaltres (”Nu vom reuși să-i readucem la viață, dar ne vom aminti de ei prin aleea Germanilor. Datorită acestei alei vor fi mereu cu noi”).

Passeig dels Alemanys, prin placa sa comemorativă, a fost inaugurată: doar câțiva metri pavati și flancați de gazon și copaci, care urmau să facă parte din peisaj înghițiți de rutină.

Morții germani, ale căror nume figurau pe placa pe care o puseseră în cinstea și memoria lor, au rămas, ca toți morții, străini de orice durere și recunoaștere, străini și de aplauzele de care erau obiect.

Acum, 10 ani mai târziu, îmi amintesc de asta cu distanța pe care o dă timpul, dar și cu claritatea celui care a fost acolo. Acea înmormântare m-a învățat că, dincolo de protocol și forme, există un adevăr mai profund: durerea adevărată nu defilează, nu se expune. Locuiește în gesturile tăcute, în colțurile fără camere, în colțul din spatele coloanei.

Și m-a învățat și asta: că există morți care nu figurează în program, care nu ocupă centrul, care rămân în afara planului. Dar absența lor cântărește la fel. Pentru că nu toată durerea este vizibilă. Și nici tot ce este vizibil, durere.

Blas Valentín era profesor la liceul Giola, în Llinars del Vallès (Barcelona) în 2015.