În mijlocul ploii și a vântului

Un steag albastru al Națiunilor Unite flutură deasupra unui post de observație pe teritoriul libanez, dar la doar câțiva metri de granița cu Israelul. O linie de demarcație otrăvită de violență și martoră a patru invazii israeliene în țara vecină: 1978, 1982, 2006 și 2024, care continuă și în aceste zile.

Lângă această demarcație șerpuiește drumul care, printre munți, duce de la kibbutzul Misgav Am, unde este poziționat un tanc israelian, la kibbutzul Menara, trecând prin Margaliot, o altă mică comunitate agricolă.

Discuții între Israel și Liban

Israelul a anunțat marți că va începe discuții cu Guvernul libanez cu privire la granița dintre cele două state, un focar permanent de tensiuni, și a eliberat cinci dintre libanezii pe care îi deține ca „gest” de bunăvoință.

Aceste contacte, sub auspiciile Statelor Unite și ale Franței, urmăresc normalizarea relațiilor bilaterale și recunoașterea reciprocă a frontierei, conform unor surse diplomatice citate de diverse mass-media israeliene care atribuie inițiativa direct prim-ministrului Beniamin Netanyahu.

Prezența militară israeliană în Liban

Dincolo de garduri și ziduri de beton, obstacole care se alternează, nu se zărește niciun membru sau vehicul al UNIFIL, misiunea ONU în sudul Libanului.

De asemenea, nu se observă nicio mișcare a militarilor israelieni, deși este aceeași zonă în care armata lor menține în aceste zile unul dintre cele cinci detașamente din țara vecină, contrar acordului de încetare a focului cu Hezbollah, care a intrat în vigoare pe 27 noiembrie și care stipulează că acești soldați ar fi trebuit deja să se retragă.

Discuțiile, care vor fi purtate de grupuri de lucru, ar putea începe în aprilie și vor aborda, pe lângă conflictul de frontieră, prezența militară israeliană în țara vecină și libanezii deținuți de autoritățile statului evreu, conform mass-media israeliene.

Întoarcerea refugiaților

Obiectivul menținerii acestor trupe de ocupație, în ciuda plângerilor Guvernului de la Beirut, insistă asupra faptului că este garantarea securității micilor localități israeliene precum cele menționate și că populația care a plecat în primele zile ale conflictului se poate întoarce.

„Îmi place casa mea. Aici dorm perfect”, spune Mirta Serur, de 68 de ani, așezată alături de soțul ei, Rubén, de 70 de ani, în bucătăria vilei lor din kibbutzul Snir, la mai puțin de un kilometru de Liban.

Ambii, veniți din Argentina în anii șaptezeci ai secolului trecut, s-au întors în ultimele săptămâni datorită încetării focului, după luni de zile petrecute departe de locuința lor, aproape întotdeauna în Tel Aviv.

Dincolo de incertitudine, preferă să locuiască acolo unde au făcut-o timp de aproape 50 de ani, în ciuda tensiunilor cu partidul miliției șiite și a atacurilor.

„Pentru mine este foarte dificil să trăiesc în oraș”, rezumă Mirta, o apărătoare fidelă a vieții într-o comunitate care găzduiește doar aproximativ 200 de familii.

„Altora le va fi mai greu să se întoarcă”, recunosc ei.

Există cetățeni care stau din octombrie 2023 în hoteluri sau locuințe de închiriat din diferite zone ale Israelului pe cheltuiala statului.

Administrația le-a oferit posibilitatea de a rămâne în acest regim până pe 7 iulie, detaliază din Tel Aviv Roberto Hofman, unul dintre ei.

Recunoaște, totuși, că multe familii au început să se întoarcă spre nord.

Multe, adaugă Hofman, sunt familii cu minori care au optat să se întoarcă, deși copiii lor trebuie să schimbe din nou școala, așa cum s-a întâmplat deja în 2023.

În total, aproximativ 60.000 de locuitori au abandonat, din ordinul autorităților, zona din jurul graniței libaneze în conflictul actual, iar obiectivul prioritar al lui Netanyahu este ca aceștia să se întoarcă fără să se simtă amenințați din țara vecină.

Aceste cinci baze – provizorii, dar fără o dată de retragere – sunt modul în care Israelul vrea să împiedice militanții Hezbollah să efectueze noi atacuri.

Ceea ce s-a convenit în armistițiu, sub intercesiunea Statelor Unite și a Franței, este ca armata libaneză să se asigure că îi reține mai sus de râul Litani, la aproximativ treizeci de kilometri de Israel.

„Am mai avut aceste posturi militare și, după un timp, încep din nou atacurile”, prezice Rubén Serur.

Dar el și soția sa vor încerca să nu mai fie nevoiți să plece din nou.

Perspective asupra situației

Aceste cinci detașamente „nu cred că pot fi menținute mult timp”, de la două la patru luni, estimează Gideon Harari, responsabil de securitate al moshavului (comunitate agricolă similară cu kibbutzul) Shear Yeshuv, tot lângă graniță.

„Este adevărat că Libanul are dreptate că este pământul lor” și prezența israeliană în țara vecină „contravine rezoluției 1701, pe lângă faptul că avem comunitatea internațională împotriva noastră”.

Această rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU a pus capăt războiului anterior dintre Israel și Hezbollah, în 2006, și stipulează încetarea bombardamentelor și survolărilor zilnice israeliene asupra țării vecine, precum și prezența trupelor israeliene pe teritoriul libanez și a militanților înarmați la sud de râul Litani, fief al Hezbollah.

Tensiunea rămâne latentă și „oamenii încă se tem, nu și-au recăpătat încrederea”, comentează Harari, cu câteva zile înainte ca Ministerul Educației să anunțe pe 9 martie că aproape două treimi din cei 16.000 de elevi și 83% dintre profesorii evacuați s-au întors la centrele lor.

Cu toate acestea, el pledează pentru ca toți să se întoarcă, deși îi înțelege pe cei care nu o fac.

Ca fost militar, Harari a avut ocazia să viziteze cu trupele cealaltă parte a graniței și să verifice că daunele provocate satelor șiite din Liban au fost „cele mai mari cauzate vreodată”.

Înțelege că „Hezbollah și Iranul au suferit o lovitură cum nu au mai suferit niciodată”, de aceea speră că „libanezii vor înțelege că nu merită războiul, deși Hezbollah încearcă să se întoarcă”.

Și susține că „Libanul are o mare oportunitate de a avansa ca țară, iar armata poate câștiga teren în fața actualei slăbiciuni a Hezbollah și a Teheranului”.

Experiența locuitorilor israelieni

„Aici, normalul este să trăiești cu frică”, recunoaște Hillel Barad, de 62 de ani, care a venit cu câinele său să facă niște cumpărături la Kiriat Shmona din kibbutzul Kfar Blum, unde locuiește.

Nu-și ascunde pesimismul.

El crede că armata libaneză – „o glumă” – nu va fi capabilă să pună capăt miliției șiite.

La vale, la doi sau trei kilometri în linie dreaptă de gardul de separare, Kiriat Shmona este principalul centru de populație din zonă.

Este un termometru bun pentru a evalua renașterea nordului Israelului după sfârșitul bombardamentelor Hezbollah.

Avea aproximativ 20.000 de locuitori înainte de război și a ajuns să fie evacuată în proporție de 90%.

Viața renaște acum pe străzile sale foarte încet, dar orașul funcționează la jumătate de capacitate.

Aproape toate unitățile sunt încă închise.

Shai Shnaidman, de 50 de ani, și-a redeschis micul restaurant, deși clienții sunt puțini.

Pe trotuarul de vizavi, un mare magazin de mobilă funcționează din nou de câteva zile, dar nu sunt decât cei doi vânzători în interior.

Un grup de voluntari adolescenți veniți din afară, precum Shira Tamar, de 18 ani, ajută la unele sarcini pentru ca comunitatea să-și recapete pulsul.

Aspectul interiorului centrului comercial Nehemiah este dezolant.

Scările rulante încă hibernează, iar prelatele acoperă unele dintre standuri în fața obloanelor trase ale magazinelor, cu excepția gigantului farmaceutic SuperPharm.

Singură, însoțită doar de zgomotul mașinii de spălat podeaua manevrată de un operator, Natalie Shoshani, de 53 de ani, așteaptă ca cineva să vină la standul de loterie pe care îl conduce.

Și-a reluat activitatea acum trei zile, după ce s-a întors din exilul ei de pe coasta mediteraneană, lângă Tel Aviv.

Ea se îndoiește, de asemenea, că va fi suficient să fi lăsat pe teritoriul libanez acele cinci posturi de avangardă.

„Nu ne simțim în siguranță. Nu avem încredere în armata libaneză”, explică Lea, de 67 de ani, și soțul ei Ariel, de 70 de ani, (preferă să nu se publice numele lor reale) care au fugit din cauza atacurilor Hezbollah din localitatea Metula, cea mai nordică din Israel, și nu au de gând să se întoarcă deocamdată, în ciuda încetării focului.

Metula, încastrată pe teritoriul libanez ca vârf al așa-numitului deget al Galileii, a fost una dintre cele mai lovite de proiectilele miliției libaneze.

Primarul acestei localități, David Azoulay, asigură că s-a întors doar 8% din cei 2.500 de locuitori și a criticat în această săptămână într-o scrisoare adresată lui Netanyahu decizia de a începe întoarcerea populației, care ar trebui amânată până în iulie, informează ziarul Haaretz.

Lea și Ariel vor continua să locuiască cu chirie într-un kibbutz la câțiva kilometri mai la sud.

Din când în când dau o raită pe la locuința lor, pe care ea a promis că nu o va curăța până nu vor putea locui din nou în ea.

Dar unul dintre ziduri a suferit „daune grave” din cauza trecerii unui tanc israelian și această promisiune nu a mai putut fi respectată.