Nimeni nu vrea război. Dacă ai întreba pe fiecare locuitor al planetei, practic întreaga umanitate, fără deosebire de rasă, religie, limbă și obiceiuri, toți ar da același răspuns. Toată lumea vrea pace. Nimeni nu are un interes specific să se ucidă pur și simplu. Atunci, nu se explică de ce războiul este un blestem care sălășluiește în măruntaiele istoriei și nu există nicio modalitate de a pune capăt acestui stigmat pe care, aparent, nimeni nu-l dorește.

Pacifiștii spun că dacă există războaie este pentru că există armate și dacă există armate este pentru că există arme, nu invers. În acest caz, organul creează nevoia. Rezultatul sunt orașe reduse la moloz, rachete și drone care cad peste spitale și școli, peste mame care gătesc în bucătărie, peste cupluri de îndrăgostiți în pat, peste copiii care se joacă pe stradă. Armatele cred că îndeplinesc o misiune înaltă, dar, potrivit pacifiștilor, sunt doar sclave ale destinului armelor, a căror dezvoltare a atins un asemenea grad de sofisticare încât astăzi pare că armele însele sunt cele care comandă și impun regulile fricii de celălalt, care este originea violenței.

Când inteligența artificială va prelua complet controlul armelor, ele singure se vor înrola în tabere adverse, vor înceta să mai asculte de comandanți și, chiar dacă au fost create ca gemene în aceeași fabrică, se vor căuta reciproc oriunde pe planetă și acolo unde se vor întâlni vor intra în luptă fără nicio ideologie până la anihilare. Doar că armele se hrănesc cu carne umană și sunt insațiabile, este ceea ce în strategie se numește daune colaterale.

Comandanții militari sunt străini de acest destin. Se trezesc, fac duș, iau micul dejun, își sărută copilul care doarme îmbrățișând o jucărie de pluș și își iau rămas bun de la soție: «La revedere, dragă!», «La revedere, iubirea mea, să ai o zi bună!». Și fiecare merge la baza sa respectivă pentru a asculta de arme, care sunt cele ce creează nevoia de a se ucide.