Guvernul Comunității Madrid a prezentat Planul Strategic al Canalului Isabel II pentru perioada 2025-2030, axat pe modernizarea și sustenabilitatea ciclului apei. Cu toate acestea, această foaie de parcurs pare mai degrabă o recunoaștere implicită a eșecului parțial al planului anterior, care viza perioada 2018-2030.

În ciuda promisiunilor de transformare digitală, eficiență energetică și reînnoire a infrastructurii, implementarea contoarelor inteligente a fost din nou amânată. Tranziția către energii regenerabile rămâne marginală, cu o dependență ridicată de combustibilii fosili. Rețelele de distribuție și canalizare sunt învechite, provocând pierderi de apă și defecțiuni frecvente.

În paralel, situația de muncă din cadrul Canalului reflectă tensiuni nerezolvate: după mai bine de un an și jumătate de negocieri, lucrătorii au respins în adunare îmbunătățirile modeste oferite de companie. Această constatare demontă discursul despre „angajamentul față de talent” care este atât de des repetat în retorica instituțională.

Noul plan prevede o investiție de peste 2.000 de milioane de euro, dar ridică semne de întrebare. Această măsură este nedreaptă din punct de vedere social: nu distinge între consumul de bază și risipă și nu oferă protecție reală gospodăriilor vulnerabile. Tariful progresiv, atât de solicitat, continuă să nu fie aplicat în mod eficient.

Problema nu este doar economică, ci și instituțională. Managementul este în continuare opac, fără organe participative sau reprezentare a municipalităților, sindicatelor sau consumatorilor. Chiar și legea regională, care de 27 de ani obligă includerea asociațiilor de utilizatori în organele de control, este încălcată.

În plină urgență climatică, planul pariază pe extinderea infrastructurii fără a prioritiza măsuri cheie precum reducerea cererii, reutilizarea apei sau restaurarea ecologică. Se menține o viziune depășită, bazată pe o ofertă infinită, care ignoră propunerile durabile prezentate de ani de zile de organizații sociale, sindicale și de cartier.

Un altul dintre marii uitați ai planului sunt municipalitățile care nu sunt acționari ai Canalului, care, în ciuda angajamentelor stabilite prin lege din 2018, nu primesc compensația economică la care au dreptul și nici nu văd rețelele lor de distribuție și canalizare învechite reînnoite. Numeroase urbanizări încă nu au acces la servicii de bază ale secolului XXI, în timp ce acordurile cu Canalul rămân stagnate de zeci de ani.

Și între timp, reputația Canalului Isabel II se deteriorează. Proiecte eșuate, dacă nu chiar infectate de corupție, în America Latină, Lanzarote sau Cáceres au subminat credibilitatea și conturile sale. Nu se spune nimic despre aceste operațiuni. Nimic nu se explică.

În concluzie, acest plan reiterează promisiuni nerespectate fără o transformare reală.

Apa nu este doar un bun tehnic: este un drept, o resursă comună și un instrument de justiție de mediu și socială. Numai o gestionare publică, ecologică, echitabilă și democratică poate fi la înălțimea acestei provocări.

Diego Cruz Torrijos și José Luis García Sánchez sunt deputați socialişti în Adunarea din Madrid.