Într-o epocă a cinismului și a corupției, este deosebit de încurajator să vezi pe cineva care continuă să creadă în jurnalism, în puterea cunoașterii de a schimba lucrurile, în puterea cuvântului și a denunțării. În aceste vremuri de sclavie voluntară, când mulți reporteri sunt prinși în rețele de simpatii și favoruri reciproce, și doborâți de precaritate, exemplul acestei femei - Leire Díez - servește drept sursă de inspirație. Ea, riscând propria libertate, fără legături și obligații, fără interese egoiste, deși cu simpatii legitime, intră în lupta împotriva corupției.

Desigur, pe parcurs, ea ar fi putut greși: să mintă, să creeze impresia că lucrează pentru executiv doar pentru a discredita procurorii și agenții ale căror investigații ar putea dăuna guvernului. Jurnaliștii adevărați nu fac asta, se știe, dar în operele de ficțiune - da. În acest caz, mai degrabă, există o naivitate emoționantă.

Trebuie să fim stricți cu aceste presupuse excese, dar indulgenți cu pasiunea ei dovedită. Cineva a văzut în ea un fel de versiune feminină a lui Don Quijote, care, de asemenea, și-a găsit chemarea târziu și, dacă ne vom preface, a făcut multe greșeli care, totuși, nu au anulat alte trăsături admirabile. În același timp, ea amintește mai mult de Teresa de Ávila, care a scris: „Îmi lipsește totul, Domnul meu, dar dacă Tu nu mă părăsești, nu Te voi părăsi. Să se ridice împotriva mea toți oamenii de știință, să mă urmărească toate creațiile, să mă chinuie demonii, dar nu mă părăsi Tu, Doamne, căci am experimentat deja beneficiul pe care îl aduci celor care se încred doar în Tine.”