Starea de spirit a Partidului Popular (PP) pe măsură ce legislatura lui Sánchez avansează, este foarte asemănătoare cu starea din ultimii trei ani ai lui González sau cu ultimele minute ale lui Zapatero după reducerile din 2010: anxietatea unei victorii care întârzie să se materializeze. Dar dacă anxietatea este aceeași, adversitățile sunt acum mai mari.

Aznar și Rajoy au avut trei încercări; Feijóo are două pentru a se asigura de La Moncloa (reședința oficială a prim-ministrului Spaniei). Cu Aznar, a existat un partid care inaugura un proiect ideologic pur contemporan, iar cu Rajoy, a existat un partid care încă se baza pe reputația sa de fiabilitate economică. Cu Feijóo, epoca a fost mai puțin plăcută. Reputația managerială a PP nu este – Mazón – în cele mai bune momente. Vremurile de tensiuni ideologice supun presiunii – de multe ori autoindusă – un partid cu vocație de primire și eclectism, care se întreabă cu anxietate sau, poate, se boicotează întrebându-se în ce crede. Această presiune o resimte și Feijóo, care se simte mai confortabil în marile intuții – Spania, libertate, Constituție, autonomii – decât în ​​lumea ideilor, un adept al unei tehnocrații de natură binevoitoare față de programele politice de transformare socială.

Iată o altă diferență: cu Aznar nu a existat o obiecție internă, cu Rajoy sensibilitățile alternative – Aguirre, Gallardón – s-au anulat, și totuși Feijóo a putut conta doar pe instinctul de conservare al dreptei pentru a se stabili în funcție. Este izbitor: două operațiuni la fel de impresionante precum demonstrația de duminică și congresul partidului caută să susțină conducerea lui Feijóo, și ieri, la Conferința Președinților, s-a văzut cum e de-ajuns o jumătate de minut a lui Ayuso pentru a fura toate camerele. Faptul că Feijóo a gestionat cu cumpătare acest rol de conducere – Ayuso mai deschis, Moreno Bonilla mai ascuns – este un merit: din cauza unei astfel de dispute a fost pierdut Casado, în timp ce Feijóo a căutat în PP un loc pentru duri și pentru moi, pentru Ayuso și Moreno Bonilla, pentru Tellado și Sémper. Oricum ar fi, sunt prezențe care aruncă o umbră asupra lui și, poate, de aceea, el nu-și convinge mai mult adepții – conform sondajelor – decât pe Casado însuși. Feijóo, care a beneficiat, suferă acum de această baronizare în Genova: niciun lider regional nu ar fi îndrăznit să-i dea spectacolul lui Aznar. Nici măcar lui Rajoy. Ca să nu mai vorbim de încheierea guvernelor autonome. Totuși, ce e mai rău pentru Feijóo acum nu este în interiorul partidului: este în afara lui, în acea schismă îndepărtată condusă de Abascal, din ce în ce mai distantă spiritual de PP. Odinioară, populiștii sperau să moștenească ca partid; acum se tem, pe bună dreptate, de iadul de a moșteni ca bloc, în conviețuirea forțată cu Vox. Este o fatalitate pentru Feijóo: nimeni nu a avut mai multe dificultăți ca lider al opoziției și nimeni nu va avea mai multe dificultăți ca prim-ministru.

Mai este mult până în 2027 și anxietatea este o pasiune care arde. Uneori duce la ratarea țintei: în câteva luni treci de la a curteza naționaliștii la a te certa deschis cu ei. De asemenea, este datoria PP-ului să ajute la reducerea agresivității retorice – „mafia cu sediul în Sicilia” – care ne infectează viața publică: cineva trebuie să înceapă să se comporte responsabil. Dacă anxietatea arde, să se consoleze gândindu-se că guvernul este mai „ars”.

Feijóo se confruntă cu un scenariu uimitor, iar isprăvile atâtor personaje lombrosiene din cramele PSOE îi umplu sacul de voturi. Încă nu este clar că teama de Vox este mai puțin puternică decât dezamăgirea stângii față de stânga. Dar Feijóo are și un paradox care îi este favorabil. Socialiștii au reacționat la ultimele lovituri cu o torpoare neobișnuită, iar Sánchez însuși pare „ars” din ziua întreruperii curentului. Liderul PP-ului mai contează pe prudența unei drepte care știe că nu are alt candidat. Feijóo însuși a știut să profite de presiunile baronilor pentru a organiza un congres, transformându-l într-o platformă de consolidare personală. Vom vedea cum va decurge. Deocamdată, demonstrația de duminică, pe care unii o consideră autoreferențială și inutilă, este, dimpotrivă, de cea mai mare utilitate pentru a motiva partidul în anxietatea și frustrarea așteptării. La urma urmei, partidele sunt și stări de spirit și aici PP deja câștigă de la PSOE.