Când locuiam la Londra, îmi plăcea să merg din când în când la Burlington Arcade, singurul loc din lume unde se putea găsi parfumul preferat al lui Kate Moss, o creație a lui William Penhaligon, bărbierul oficial al curții reginei Victoria. Se pare că de ceva timp Penhaligon’s este deținut de Puig, ergo marcă spaniolă. Câte rușini ies la iveală datorită tarifelor vamale. Când locuiam la Londra, emiteau versiunea britanică a emisiunii The Apprentice, reality show-ul pe care Donald Trump îl prezentase cu mare succes. Cel ales să joace rolul în Regatul Unit a fost Alan Sugar, fondatorul Amstrad, compania ai cărei computere personale au ajuns în anii optzeci să concureze cu Spectrum, dar care în primul deceniu al secolului XXI nu mai însemnau nimic, cu excepția ecoului unei epoci în care bătrânul continent încerca să fabrice lucruri și nu doar să le dea o ultimă mână de vopsea. În acel moment, Sugar era deja mai faimos pentru că a cumpărat un club de fotbal și pentru că era unul dintre rarii milionari englezi fără familie în Camera Lorzilor. Îmi amintesc să-l aud spunând „You’re fired” cu accentul său nazal cockney de cartier muncitoresc și să mă gândesc că era ceva patetic și decadent în faptul că ultimul mare antreprenor manufacturier al aceleiași puteri imperiale care odată fabricase ciocolata Cadbury care l-a inspirat pe Willy Wonka (astăzi proprietatea unui conglomerat cu sediul în Illinois) sau mașina lui James Bond, DB5 de la Aston Martin (cumpărată de Ford în 1987) făcea pe clovnul la televizor. Mai era timp până la criza de nervi ultranaționalistă a Brexitului. Atunci, fiica unuia dintre cei mai bogați oameni din lume împăturea pulovere într-un magazin Zara din Londra și toți ne prefăceam că nu știm cine ne fabrică hainele cu adevărat. Un alt clovn televizat, cel care a ajuns președinte al Statelor Unite, este cel care ne-a obligat să admitem de unde provin piesele mecanismului prosperității noastre.