Și așa, pur și simplu, intrăm într-un muzeu. Cu ceilalți din gașcă, pentru a ne oferi un lot, o baie, pentru a ne oferi un omagiu, o petrecere zgomotoasă. Acolo suntem cu toții, înregistrând cu camera, trăgând la dreapta și la stânga. Operele ne privesc uluite. Nu le vine să creadă ce văd, toată acea încălcare, petrecerea cu sticla în mână. Acum, a merge la muzeu înseamnă a te urca în tren, a insista, a-ți face loc printre mulțime.
Mișcarea „Călărețul Albastru” (Der Blaue Reiter) a marcat lumea artei într-un mod unic. Această rețea, inițiată de Wassily Kandinsky și Franz Marc, a fost pionieră în artă abstractă, reprezentând o adevărată declarație de război împotriva realismului.
În anii şaptezeci, optzeci şi la începutul anilor nouăzeci, erau suficiente câteva minute petrecute lângă Manuel Rivas Pastor (născut în Jaén, 1960; adoptat de Sevilla) cu o tablă de şah la mijloc - sau chiar fără ea, vorbind „în orb” despre orice partidă sau poziţie - pentru a înţelege că talentul său era descomunal; fără îndoială, unul dintre cei mai buni şahişti spanioli din istorie.
Mie o să-mi fie greu să văd Premiile Ortega y Gasset cu o imagine artistică care să nu fie cea a lui Eduardo Chillida. Cred că multă lume va simți la fel,
afirmă nepotul său, Mikel Chillida, director de dezvoltare al muzeului Chillida Leku. Figura genialului sculptor basc (San Sebastián, 1924-2002) a însoțit fără întrerupere premiile de jurnalism de la crearea lor în 1984.
Fără Miquel Barceló, lumea ar fi mai săracă, consideră articolul, evidențiind hedonismul vibrant al artistului.
Lucrările sale timpurii, precum bibliotecile în care se regăseau autoraportrete, au evoluat către o fascinație pentru fauna marină, surprinsă cu o precizie microscopică. Artistul explorează lumea prin ochii săi, inspirându-se din experiențele personale, reflectate în culorile vibrante ale deșertului african sau în hainele femeilor.
Parul zburlit, ca și cum ar fi el însuși una dintre creaturile marine din acea lume subacvatică unde petrece ore întregi scufundându-se ori de câte ori are ocazia.
Privirea alertă, curioasă, teribil de tânără, cu un punct de ironie care, uneori, pare timiditate.
Pare serioasă, dar nu devastată, în timp ce derulează cursorul pe ecranul computerului, unde este afișat un meniu cu o multitudine de opțiuni pentru înmormântare. Înainte s-a ales sicriul, dintre cele disponibile, desigur: cu cruce, fără cruce, din lemn de stejar, din pin, din PAL furniruit... „La acesta nici să nu vă uitați, că nu mai este”, avertizează femeia. S-au selectat, de asemenea, florile de acompaniament.
