Și așa, pur și simplu, intrăm într-un muzeu. Cu ceilalți din gașcă, pentru a ne oferi un lot, o baie, pentru a ne oferi un omagiu, o petrecere zgomotoasă. Acolo suntem cu toții, înregistrând cu camera, trăgând la dreapta și la stânga. Operele ne privesc uluite. Nu le vine să creadă ce văd, toată acea încălcare, petrecerea cu sticla în mână. Acum, a merge la muzeu înseamnă a te urca în tren, a insista, a-ți face loc printre mulțime. Acolo mergem înghesuiți din hol în hol, dorind să ne furișăm, dar nu există ieșiri, doar o sală și un alt salon și încă unul și încă mai multe. Mergem ca niște hoți, cu viteză maximă, îngrămădiți, ca și cum toată turma ar fi carne, vite, care se grăbesc să fie cârnați, ca să ajungă la abator, la marea care este moartea.

Mai multe informații

Viața în Madrid este ceea ce se întâmplă în timp ce aștepți la coadă

Înainte, pânzele puteau fi văzute, adică să treci pe lângă ele fără să fii scos de acolo cu împingeri. Te opreai în față, negrii, albii, îți făceau cu ochiul. Erau și multe picioare, mult decolteu, unde să-ți bagi privirea. Îți lingeai degetele, savurând pulpa, usturoiul ochiului, și așa rămâneai acolo ca un privitor care nu vrea ca nimeni să-l dea la o parte.

Erau alte vremuri, când puteai să te faci călugăr, să-ți dai jos bereta, să te duci și să te întorci într-o clipită, de la noapte la zi, de la viață la moarte, de la lucrare la artă. Pentru unele dintre pânze trebuia să mergi la slujbă, să îngenunchezi în fața altarului, pentru a putea apoi să te întorci la dreapta și să te așezi în fața acelui infinit care sunt cei trei Caravaggio care se află în capela San Luis de los Franceses, într-una dintre bisericile din Roma, la câteva blocuri de o piață Navona unde acum nu mai încape un cub de gheață la orele de vârf.

Acum, fiarele pasc peste tot. Acolo își arată botul prin pajiști, pe versanții muzeelor. Așteaptă ca porțile să se deschidă și apoi se aruncă spre casele de bilete, ca și cum ar fi reduceri, un vineri negru sau un sâmbătă roșu. Uneori se aud difuzoarele, pentru ca aterizările și decolările să se facă în ordine, ca să nu ți se taie aripile, abia intri pe benzi. Acolo mergem, așadar, în vagoane, direct spre pânze, și trecem prin fața lor, bătând din picioare, mișcând fundul, repede, ca să nu ne dea o lovitură de corn.

Coada pentru a intra în Muzeul Vaticanului din Roma, Italia. Jakub Porzycki (NurPhoto/Getty Images)

Acolo mergem cu restul turbei și aici nu are cine să pască liniștit. La Muzeul Vaticanului există și un Caravaggio, dar mai trist, abia îl poți arunca o privire, da-i două banderille și pleacă repede prin canalizare cu restul mareei. Trec una sau două jene, coreeni, francezi, merengues, alpacas, toți au coborât de pe platourile lor înalte, au ieșit din capacele lor. Au scăpat de la abator și aici îi ai urlând, dând din coadă, făcându-și loc printre celelalte iepe.

Vizita se prelungește, deodată pâlnia se dezumflă. Fiecare pe cont propriu se împrăștie prin oraș, cu durerile de cap sub braț, cu iritațiile pe talpa picioarelor. Ce lene, mai avem de debarcat la Colosseum, de înghițit Trevi. Intrăm pe străzi, cu ceilalți, căutând o supapă de evacuare, un șurub de strâns. Dar, oricum, nici aici nu există o modalitate de a frâna și așa mergem cu restul revărsării, trecând pe dinaintea vitrinelor, a hainelor fără șorțuri sau fese, doar prețuri, mărunțișuri, glume.

Și așa ajungem la hotel, tapetați, cu îmbuibarea în gât. Rămânem oarecum uimiți, uluiți, ne întrebăm ce s-a întâmplat, unde ne-am băgat, în ce vărsare am ajuns. Atunci ne amintim de poduri, de depozite, ne amintim de muzee și de magazine și toate se amestecă în ceafa noastră. Rămânem ca niște animale împăiate, întinse pe paturi. Arta este, fără îndoială, după stăpânirea focului, cea mai mare invenție a omenirii.

De aici și perplexitatea față de ceea ce tocmai s-a întâmplat, această baie. Maeștrii care ne văd trecând ca legiuni sunt descendenții din Altamira, ai celor care arau pământul, observau cerul, mergeau din moștenire în moștenire, extinzând ceea ce nu s-a mai văzut niciodată, plecând spre o terra incognita. Acolo și-au băgat viețile, gesturile, grimasele, fețele, privirile, ne spun, de exemplu, în Sixtină, că Dumnezeu este în minte, nu în afara ei. Și de asta, abia ne dăm seama pentru că cu împingeri ne duc deja spre ieșire, de îndată ce am intrat, abia avem timp să înghițim un glob de aer, că intrăm în apnee și mergem prin următoarea pâlnie.

Și acolo, băgați în borcanul cu formol, băgați în patul hotelului, căutăm atunci vreo deznodământ pentru acest hol, pentru acest coșmar. Ne întoarcem atunci în pat, ne căutăm buzele și atunci, o știm, viața apasă, restul, acolo afară, era o prostie, ceva de genul, pur și simplu.