Societățile contemporane au devenit atât de complexe, ciudate și indescifrabile, încât a venit un moment în care anumite filme ce pretind a fi distopii futuriste sunt practic imposibil de distins de realitatea actuală. Sau, într-un mod aproape mai perturbator, cazul operelor care, prezentând evenimente reale și fapte dovedite, par atât de inconcepbile încât pot fi interpretate doar ca situații futuriste abracadabrante, departe de ideal.
Elveția este o țară ciudată pentru cinema. După cum spunea Harry Lime, personajul malefic interpretat de Orson Welles în «Al treilea om»: «Amintește-ți ce a spus nu știu cine: în Italia, în 30 de ani de dominație Borgia nu au existat decât teroare, războaie și masacre, dar au apărut Michelangelo, Leonardo da Vinci și Renașterea. În Elveția, dimpotrivă, au avut 500 de ani de dragoste, democrație și pace. Și care a fost rezultatul? Ceasul cu cuc».
Nu am interacționat cu persoane surde din naștere. Da, cu oameni care, din cauza unei boli târzii sau a trecerii temute a timpului care duce la senectute, descoperă că și-au pierdut auzul sau au probleme grave cu acesta, sunt deranjați de aparatele auditive, renunță frecvent la ele pentru că îi incomodează, sunetele au încetat să mai fie clare. De asemenea, în câteva cazuri minime, din cochetărie, deși campaniile publicitare care promovează estetica, eficacitatea și bunăstarea oferite de aceste aparate salvatoare sunt exhaustive.
Genul noir, cel al clarobscururilor sufletești, al anti-eroilor obosiți, al societăților cinice, corupte și violente, al pesimismului fatalist și al sentimentului de neîncredere, pare să fie în creștere în varianta sa neo-noir: cea a timpurilor contemporane și a spațiilor și locațiilor diferite de clasicul american. Trăim vremuri de deznădejde socială, iar toate aceste caracteristici se potrivesc perfect în aceste zile de ipocrizie agonizantă.
Să compui un film din inimă, pornind de la durere şi umor. Viaţa însăşi. Atât de simplu de spus, atât de complicat de realizat. Exact asta au reuşit cuplul artistic american format din Alex Thompson şi Kelly O’Sullivan în Ghostlight, al treilea lor film şi al doilea lansat în România după excelentul Saint Frances (2019). O operă despre dragostea pentru teatru care se transformă în terapie cinematografică. Un curs accelerat despre milă şi vinovăţie, având în centru o familie lovită de tragedie care reuşeşte să iasă din abis datorită compasiunii.
“Dintre toate creaturile care au minte și suflet, nu există specie mai mizerabilă decât cea a femeilor”. Faimoasa frază din Medeea lui Euripide marchează sfâșierea intensă cu care actrița Ángela Cervantes o interpretează pe Álex, o aspirantă actriță care este violată de o cunoștință în timpul unei petreceri de Revelion.
Deși afirmația „Merg la cinema să mă simt bine” poate părea simplistă pentru cei convinși de superioritatea gusturilor lor, este ușor de înțeles ce așteaptă publicul general când cumpără un bilet. Dar a te simți bine nu înseamnă neapărat a râde cu poftă sau a zâmbi tot timpul. Poți simți anxietate, frică, suspans, bucurie, lacrimi, identificare emoțională – toate acestea te pot transporta într-o altă lume cât durează spectacolul.
„Tații”, subtitrat cu rima „Tată din anii optzeci, implicare zero”, se prezintă ca o comedie familială situată în anul 1989, între evenimente istorice, unul local, precum criza muncitorească datorată reconversiei industriale din Bilbao, și altul global, precum căderea Zidului Berlinului. Noul lungmetraj al lui Borja Cobeaga folosește textură nostalgică și imagini de arhivă pentru a ne prezenta patru tați pierduți în acea lume a grevelor, șomajului, barurilor pline de fum și incertitudinii.
