Eroii noii serii argentiniene «El Eternauta» sunt vecini din cartierul Vicente López.

Oameni obișnuiți, din clasa de mijloc porteña, care nu erau pregătiți pentru zăpada toxică adusă de invadatorii extratereștri. Vor învăța să se organizeze, să construiască tranșee și să gândească colectiv pentru a forma o rezistență comună. Istoria adaptează o bandă desenată din 1957, al cărei autor, Héctor Germán Oesterheld, asistase cu doi ani înainte la bombardamentele avioanelor militare în Plaza de Mayo și la execuția ulterioară a peroniștilor într-o groapă de gunoi. El și cele patru fiice ale sale se numără printre miile de nume care alcătuiesc lista dispăruților din timpul dictaturii. Analogii politice au apărut, transformând banda desenată într-o emblemă care este acum recuperată de Netflix după aproape 70 de ani, într-un context în care producțiile despre dictaturile sud-americane din a doua jumătate a secolului al XX-lea nu numai că proliferează, ci sunt și bine primite. Autorii lor susțin că nu fac filme pur istorice, ci avertismente despre prezent. Mai multe informații America Latină: tragedia, farsa și coșmarul

Ultimul câștigător al Oscarului pentru cel mai bun film internațional, «Aún estoy aquí», realizat în 2024, abordează lupta unei femei carioca pentru a-și crește cei patru copii după ce soțul ei, un oponent, a fost răpit și ucis în 1971 de guvernul autoritar al lui Emílio Garrastazu. De fapt, din cele patru filme sud-americane care au câștigat acest premiu, trei tratează despre regimuri militare. În recenta ediție a Berlinalei, a câștigat premiul Fipresci «Bajo las banderas, el sol» (2025), un documentar paraguayan care reunește imagini de arhivă ale lui Alfredo Stroessner, guvernator de facto timp de 35 de ani (1954-1989) și considerat primul despot din această etapă. Și singurul film din regiune care va fi în selecția oficială a următoarei ediții de la Cannes este cel brazilian «El agente secreto» (2025), despre un profesor care fuge din São Paulo în 1977 după ce a fost incriminat pentru presupuse activități subversive.

«Dacă nu punem accent pe memorie, se va întâmpla același lucru ca și cu noi: în fiecare 24 martie [Ziua memoriei pentru adevăr și justiție în Argentina] ies două milioane de oameni pentru a sărbători drepturile câștigate. Și vin niște psihopați ultraliberali, împreună cu oameni din dictatură, pentru că vicepreședinta era avocata militarilor, și progresele se pierd instantaneu», spune Emiliano Serra, regizorul «Corresponsal» (2024). Filmul spune povestea transformării unui jurnalist în spion al regimului lui Jorge Videla (1976–1981) pentru a informa despre cei pe care îi consideră dușmani ai guvernului. Minuțiozitatea și detaliile cu care erau înregistrate viața de zi cu zi și relațiile sociale ale celor persecutați au servit ulterior pentru a-i judeca pe principalii responsabili, așa cum investighează un alt film argentinian: «Argentina, 1985» (2022). «Aún estoy aquí» (2024)

Fernanda Torres, Cora Mora, Guilherme Silveira, Valentina Herszage și Bárbara Luz în «Aún estoy aquí» (2024).

Negarea dictaturilor

În ciuda faptului că a fost una dintre cele mai sângeroase dictaturi militare — cu peste 7.000 de morți politici și 30.000 de dispăruți —, guvernul lui Javier Milei a negat de două ori aceste cifre. Același negare o predica fostul președinte brazilian Jair Bolsonaro, declarat nostalgic al liderilor militari, cărora li se atribuie 434 de asasinate în perioada 1964–1985. În plus, l-a numit «erou național» pe torționarul Carlos Alberto Brilhante. Din acest motiv, când regizorul Walter Salles a prezentat «Aún estoy aquí» la Festivalul de la Veneția, a apărat cinematografia ca un «instrument împotriva uitării».

Același apel la conjunctura politică l-a făcut și cineastul și actorul Wagner Moura când a lansat «Marighella» (2019). Filmul recreează ultimii cinci ani ai gherilei și scriitorului Carlos Marighella, mort în 1969: «A vorbi despre Marighella, care a rezistat dictaturii, înseamnă a vorbi despre cei care rezistă acum în Brazilia», a asigurat actualul protagonist al «El agente secreto» într-un interviu anterior cu această publicație. Alte producții vizează autorii unor crime care se bucură și astăzi de impunitate. Este cazul filmului chilian «La mirada incendiada» (2021), care narează viața fotografului de 19 ani Rodrigo Rojas, care a fost ars de viu împreună cu partenera sa de 18 ani, Carmen Quintero. Ambii au fost stropiți cu benzină și arși de membri ai unei patrule militare când participau la o grevă națională în 1986, la 13 ani după lovitura de stat a lui Augusto Pinochet. «A existat o sentință împotriva celor implicați în 2024, la trei ani după lansare (…), filmul a adus cazul în atenția presei într-un mod foarte important. Din acest loc se poate vedea impunitatea, lipsa de justiție. Nu cred că cinematografia îndeplinește un rol, dar filmele acționează», spune prin telefon regizoarea, Tatiana Gaviola. Aceasta speră că Planul Național de Căutare a Victimelor Dispariției Forțate anunțat va putea da de urma celor 1.469 de chilieni care sunt încă dispăruți. Cu toate acestea, subliniază Gaviola, crimele comise în acei ani de teroare sunt o poveste neterminată care rămâne deschisă în declarații precum cele ale liderului partidului Chile Vamos, Evelyn Matthei, care a spus în urmă cu două săptămâni că «era inevitabil să existe morți» la începutul dictaturii. Bruno Gagliasso, în «Marighella» (2019).

IMdBLos crimele care rămân nerezolvate sunt, de asemenea, axa «El conde» (2023), dar nu numai cele legate de drepturile omului, ci și cele de delapidare și deturnare de fonduri milionare ale lui Pinochet. În stil satiric, realizatorul Pablo Larraín îl imaginează pe sângerosul dictator — care a provocat peste 3.000 de omucideri — ca pe un vampir care este încă în viață. «Încă mai există o treime din populația chiliană care crede că Pinochet a fost un om mare, iar ceea ce-i doare cel mai mult este că a fost un hoț, nu un violator sistematic al drepturilor omului», a comentat cineastul santiaguino, care a mai plasat trei dintre lucrările sale în timpul mandatului lui Pinochet (1973–1990), la prezentarea filmului la Mostra de Veneția. În 2018, justiția chiliană a sechestrat bunuri și active bancare ale descendenților loviturii de stat, după ce l-a acuzat de îmbogățire ilicită prin intermediul a peste 125 de conturi pe care le deținea în SUA sub nume false.

Seriale, documentare și filme

Varietatea națiunilor din care provin acest tip de producții dezvăluie că validitatea sau problemele restante ale regimurilor militare sunt o problemă transversală pe subcontinent. Printre acestea se pot menționa ficțiunile «Cuando los hombres quedan solos» (Bolivia, 2019), «El año de la furia» (Uruguay, 2020), «1976» (Chile, 2022), «La pena máxima» (Peru, 2022), «La prisión de los Andes» (Chile, 2023) sau «La fuga» (Columbia, 2025). În domeniul documentar, au apărut în acest sens «La revolución y la tierra» (Peru, 2019), «Operación Cóndor» (Argentina, 2020) — care poartă numele planului coordonat de represiune internațională între șase țări sud-americane —, sau «Maten a Altamirano» (Chile, 2023). Pentru televiziune se remarcă, pe lângă «El Eternauta», care a avut premiera săptămâna trecută, serialul chilian «Los mil días de Allende» (2023). Jaime Vadell în «El Conde» (2023).

IMdB «Producțiile despre memorie sunt deja un subgen. Niciun festival de film latino-american nu omite aceste piese. Nu atât din cauza criteriilor sale de programare, ci din cauza volumului său, este ceva care este întotdeauna vizitat», asigură programatorul Festivalului de Film Radical și cercetătorul bolivian Sergio Zapata. Majoritatea acestor filme sunt narate ca thrillere politice, în care domnește tensiunea. Cu unele excepții, protagoniștii nu sunt gherile stângiste și nici nu ocupă o funcție publică înaltă responsabilă cu represiunea, ci oameni obișnuiți a căror viață de zi cu zi este întreruptă de hărțuirea militară și de o stare de teroare care le explodează în față. Desigur, cineaștii lasă întotdeauna spațiu pentru o scenă violentă care să reflecte cruzimea și inumanitatea torturilor asupra prizonierilor politici în centre construite în acest scop. Locuri lugubre, cu abia lumină, în care se aud strigăte de disperare ale bărbaților și femeilor care le cer călăilor lor să se oprească, așa cum recreează «Aún estoy aquí». Regizorul Santiago Mitre a optat, în «Argentina, 1985», pentru verbal, prin mărturiile celor care au participat la procesul împotriva lui Videla și a juntei sale militare: «Gardienii au început să facă un grătar, s-au îmbătat. Au început să mă tortureze, dar de data aceasta nu voiau informații; scopul lor era să spun că ‘o mănânc îndoită și mama mea este o curvă’», relatează unul dintre ei în film. Moura a decis să fie mai vizual și să emuleze cât mai mult denigrările reale din mărturii din «Marighella». Într-unul dintre momentele filmului, un militant este legat de mâini și de picioare de un scaun metalic, cu fața umflată și buzele crăpate. Unul dintre torționari îi așază un prosop îmbibat pe față și începe să toarne apă încet, provocând o asfixiere simulată. Un alt deținut este suspendat în aer de la încheieturi, în timp ce i se aplică șocuri electrice în zona genitală. Relatează regizorul: «Am vrut să înfrunt această scenă de tortură cu cea mai mare cruzime posibilă. Era foarte important să provoc spectatorul, pentru că realitatea a fost mult mai rea decât atât, iar oamenii trebuie să știe ce este o dictatură».