Milenialii, acea generație care, după cum se știe, a inventat tinerețea și a descoperit pentru noi Marea Mediterană, toast-urile cu avocado și grădinile (mai recent ne-au descoperit și pe David Lynch), a decis să ofere umanității un nou model estetic-existențial: minimalismul milenial. Nimic de-a face cu asceza severă a lui Mies, cu poezia de beton a lui Tadao sau cu rotunditatea monahală a lui Pawson, nu, cu acești tipi este cu totul altceva, infinit mai înalt, mai emoțional, ... mai accesibil.

În acest univers plin de reels, unde o cană albă pe un blat alb, luminată de o lumină albă caldă, constituie o declarație de viață, milenialii au ieșit învingători în iconografia vieții de astăzi. Se spune că minimalismul calmează anxietatea și trebuie să fie așa, pentru că, văzând povestea unei influencerițe pliazându-și cearșafurile într-o cameră care arăta ca un showroom dezolat, pe muzică, nu mai am nevoie de Orfidal pentru a adormi. Cum, naiba, fac asta?

Minimalismul milenial este mult mai mult decât o simplă estetică, este un manifest, tăcut ca o suflare, înfășurat în pânză de in spălată cu piatră. Este credința fermă că patru lucruri esențiale (un pat, o masă, o plantă și o lumânare parfumată cu parfum de lemn de creion proaspăt ascuțit) sunt suficiente pentru a atinge plinătatea. Cine are nevoie de o canapea când poți sta pe un tatami ecologic lângă o lampă? Cine vrea tablouri dacă pereții au rugozitatea morbidă a varului în arhitectura vernaculară menorcană? Și ce să spunem despre bucătăriile deschise? Acele spații diafane în care nu se gătește, dar se dau multe ture actului poetic al alimentației conștiente.

Nu mă înțelegeți greșit, intenția este lăudabilă: a crea case lipsite de stimuli vizuali unde sufletul poate pluti fără să se împiedice de o vază de sticlă de Murano nu este puțin lucru. Trebuie să fii curajos pentru a realiza performanța zilnică de a trăi fără obiecte și, totuși, de a acumula mai multe fotografii de interioare decât amintiri. Adevărata alchimie contemporană este transformarea golului în conținut. Dacă mă întrebați, voi spune, fără teama de a greși, că kilometrul zero al minimalismului milenial se află în Calabasas, California. Conacul are cel mai scump metru pătrat de absență de pe planetă. Niciodată goliciunea nu a produs atât de mult angajament. Nu-mi spuneți că nu merită scos pălăria.

Și, de parcă nu ar fi de ajuns, toată această prostie minimalistă se potrivește și mai mult virtuții: milenialii, când își curăță raftul, își curăță și karma. Fiecare obiect pe care decid să-l păstreze a fost evaluat cu atenție. Mă reprezintă această cafetieră? Mă înalță? Îmi dă pace? Supraviețuiesc doar căni de porțelan coreean cu patină emoțională și fețe de pernă vopsite cu frunze de eucalipt culese manual de călugări din Portland. În fața unei astfel de epurări, generația X, cu bibliotecile noastre supraaglomerate și zetas cu neonul lor și dezordinea cacofonică și douămiistă, suntem jignitori, excesivi, baroci. Ne-au învins. Milenialii au găsit o modalitate de a transforma acel mare gol bej într-o experiență profitabilă. Pentru că și golirea este cotată, fiecare mobilier din pin uns cu ulei și fiecare tavă lăcuită costă exact de trei ori mai mult decât pare. A deține nu mai este șic, iar luxul a trecut de la vizibil la conceptual. Milenialii, în efortul lor neobosit de a ridica cotidianul la declarație de principii, au transformat renunțarea în aur. Statutul adevărat nu se măsoară prin ceea ce deții, ci prin ceea ce ai știut să lași în urmă. Ah, dar această renunțare nu mai este un sacrificiu, este o curatorie de sine.

Sunt aceste minimalisme mileniale o manifestare superioară a înțelepciunii sau un spectacol cu ​​o dată de expirare? Imperiul neutrului este noul Mid Century Modern? Este acest post de obiecte o tendință a momentului sau un simptom al apropierii grande bouffe?