În câteva cuvinte
Publicarea sau citirea unei cărți despre o crimă oribilă, precum cea comisă de Bretón, nu implică automat complicitate cu criminalul sau insensibilitate față de victime, deși poate atrage critici sociale. Judecata legală aparține tribunalelor, pe baza textului, nu opiniei publice a priori.
Acum un secol, când eram la începutul meseriei, am fost trimisă să acopăr procesul unei crime oribile, cu ucigașul și copiii victimei prezenți în sală. Încă mă bântuie tremurul și transpirațiile reci pe care le aveam când trebuia să scriu cronica în fiecare seară, în mare grabă. Eram o novice într-o mare de îndoieli. Ascultam apărarea și îmi era milă de presupusul diavol. Ascultam procurorul și îmi doream să-și sfârșească zilele după gratii.
În cele din urmă, cu acuzatul deja condamnat, dar nemărturisit, am ieșit din tribunal cu o iritație la buză din cauza propriilor nervi și cu două certitudini clare: că jurnalismul de investigație criminalistică nu era pentru mine și că, dacă ar fi trebuit să-l practic, aș face-o cu respectul, scrupulozitatea și umanitatea față de vii și morți pe care le are un bun medic legist pe masa de autopsie.
Dar sunt jurnalistă, nu scriitoare. Și nu este același lucru, deși poți fi ambele. Scriitorul și opera sa nu trebuie neapărat să fie buni, frumoși, riguroși sau echitabili. Jurnalistul și opera sa nu trebuie neapărat să acrediteze primele două virtuți, dar cu siguranță pe ultimele două. O operă literară nu este o știre, nici un reportaj, nici o cronică, genuri supuse deontologiei jurnalismului.
Într-un interviu cu un criminal, jurnalistul trebuie să-l confrunte, să-l combată și să-l plaseze în contextul victimelor sale, al mediului său și al epocii sale. Într-o situație identică, scriitorul poate fi totuși un laș care nici măcar nu îndrăznește să sune victima, nu pentru a obține versiunea sau permisiunea ei, ci măcar pentru a o informa, din pură umanitate, despre ceva ce o privește în cel mai profund mod, de teamă că i-ar putea ruina proiectul.
Un scriitor și opera sa pot fi, în cele din urmă, răi, părtinitori, iresponsabili, demni de dispreț și denunțabili de către oricine se simte lezat în drepturile sale, dar, pentru a soluționa aceste conflicte, există tribunalele, care judecă pe baza textului, nu a priori și din auzite.
Nu, nu am citit și nu știu dacă voi citi cartea despre care vorbește toată lumea fără să o fi citit, dacă va ajunge să fie publicată. Dar, dincolo de reproșul social legitim al celor care consideră astfel, cred că nici scrierea, nici editarea, nici vânzarea, nici cumpărarea ei nu transformă pe cel care o face într-un complice al vreunui criminal sau într-un colaborator necesar la durerea victimelor sale.
