“Ne-am fumat un joint și am mers să vedem Pink Floyd la Pompei. Era ca și cum am fi fost la un concert, cu o atmosferă fumurie printre oameni, dar stând pe scaune de cinema”. Cel care vorbește se numește Rodolfo Medina. În 1974, pe lângă plete, avea 21 de ani. Acum are 71 și mai are câțiva fire de păr în cap, puține. Medina, care se bucură astăzi de o viață activă de pensionar (ieri, după ce și-a luat nepotul de la școală și i-a predat ștafeta părinților, s-a bucurat urmărind A Complete Unknown), a fost unul dintre spaniolii care au fost impresionați la vremea respectivă de documentarul Pink Floyd: Live at Pompeii, filmarea unui concert special al cvartetului englez: fără public, în arena coliseului roman din Pompei și cu doar câteva luni înainte de a-și înregistra capodopera și succesul de vânzări The Dark Side Of the Moon.

Într-un context al unei piețe muzicale din ce în ce mai concentrate pe seducerea unui fan veteran și cu putere de cumpărare, pe 26 aprilie are loc premiera în cinematografe a „unei restaurări” a Pink Floyd: Live at Pompeii adaptată pentru sălile Imax (ecran de dimensiuni mari) și cu un sunet îmbunătățit de muzicianul englez, cu garanții depline, Steve Wilson. De asemenea, va fi editat, pentru prima dată, discul acelei reprezentații. Vorbim despre un documentar muzical care a îndeplinit o funcție aproape socială în Spania acelor vremuri. În 1974, cu Franco deja în tranziție (a murit în noiembrie 1975), dar încă cu energii crude pentru a dicta sentințe de moarte, a avut premiera în Spania Pink Foyd: Live At Pompeii, un spațiu de intersecție unde coexistau rock, psihedelie și istorie.

Filmul/concert, de o oră și regizat de francezul Adrian Maben, fusese proiectat în 1972 la un festival de film, dar nu a avut o carieră comercială. Doi ani mai târziu a venit versiunea extinsă de același Maven, cu o jumătate de oră suplimentară care includea scene cu cvartetul înregistrând în Abbey Road, Londra, The Dark Side Of the Moon. Această revizuire a fost cea care a fost expusă în Spania, în cluburi de film de artă și eseu.

Montaj al celor patru membri Pink Floyd cântând în Pompei: de la stânga, David Gilmour, Nick Mason, Roger Waters și Richard Wright. Jurnalistul și scriitorul Jordi Turtós (69 de ani) și-a început cariera în Științe ale Informației chiar în acel an: “L-am văzut în Barcelona, unde multe documentare muzicale au fost lansate în acea perioadă, precum Monterrey Pop sau Woodstock. Aceiași oameni se întâlneau întotdeauna, niște fumători de iarbă cu părul lung care împărtășeau conceptul de grup și o idee revoluționară, pe care Pink Floyd o propunea în acel moment, în cinema. Exista un sentiment de complicitate cu privire la viitor: filmul ne-a făcut participanți la o revoltă, la anumite nonconformisme”.

Vizualizare completă a grupului cântând în amfiteatrul roman. Ideea de a înregistra în acel scenariu nu a venit de la grup, ci de la regizor. Maben a vrut să se îndepărteze de recitalurile aglomerate, să realizeze “un anti-Woodstock, unde muzica și amfiteatrul gol să însemne la fel de mult, sau mai mult, decât o mulțime de oameni care înveselesc grupul”. Abordarea a fost extrem de atractivă: într-un scenariu populat de fantomele fețelor vechi de 1.900 de ani care dominau coloanele amfiteatrului, scopul era de a exploata potențialul sonic al Pink Floyd, de a recrea atmosfere învăluitoare și de a obține un sunet eteric. Dar locația a venit întâmplător. Maben a vizitat amfiteatrul roman din Pompei (lângă Napoli), îngropat de erupția Vezuviului în anul 79 d.Hr., ca turist, deoarece era un mare fan al artei și istoriei. Când a ajuns la hotel și-a dat seama că și-a pierdut, printre ruine, portofelul cu pașaportul. Așa că s-a întors a doua zi, fără convoiul turistic. Acolo, singur, și-a dat seama de solemnitatea acustică și de emoția spațiului. Nu și-a recuperat portofelul, dar locația o avea deja.

L-a contactat pe reprezentantul Pink Floyd, care l-a prezentat cvartetului și a acceptat. Pink Floyd se afla chiar în acel moment, 1971/72, pe rampa de lansare către cele mai înalte niveluri de popularitate și, de asemenea, ale carierei sale artistice. Julio Ruiz (72 de ani), om istoric al muzicii la radio, lucra în acea perioadă la Radio Popular FM. “Îmi amintesc că pusesem deja discurile anterioare ale lui Pink Floyd, Ummagumma [1969], Atom Heart Mother [1970] și Meddle [1971] în program. La casa de discuri ni le-au trimis spunând, între afectuos și disprețuitor: aceste discuri, pentru progresiști. Imaginează-ți cum am fost concepuți”. Diego A. Manrique (74 de ani), care lucra și el de ceva vreme ca jurnalist muzical și a văzut documentarul într-un club de cinema din Burgos, confirmă: “EMI spaniolă, în anii ’60, nu a vrut să editeze discurile Pink Floyd, deoarece sunau ‘foarte ciudat’, deși în cele din urmă le-au scos cu reținere, ‘pentru ca jurnaliștii muzicali să nu mai ne bată la cap’”. Ruiz povestește o anecdotă despre proiecție: “După interpretarea Echoes, am aplaudat, ca și cum l-am fi văzut live. Am aplaudat ecranul. Acel film a fost un moment important pentru toată lumea”.

Roger Waters lovind gongul în interpretarea „Saucerful Of Secrets”. Intendența înregistrării în Pompei nu a fost ușoară. După transportul echipamentului și plasarea acestuia în arena amfiteatrului, s-a verificat că nu există suficientă energie electrică. Soluție: cablare de un kilometru până la clădirea Primăriei. În film îi poți vedea pe David Gilmour (chitară și voce) și Richard Wright (clape și voce) cântând fără cămașă, din cauza căldurii excesive, care a ajuns la 35 de grade. În ultimele fotografii, spatele albicios al chitaristului capătă o nuanță roz. Atenție: este filmarea unui concert cu trucuri, deoarece nu toate cântecele au fost înregistrate în Pompei. Cu bugetul epuizat, fără timp și cu eșecuri tehnice frecvente, unele piese, precum Careful With That Axe, Eugene sau Set the Control for the Heart of the Sun, au trebuit înregistrate într-un studio din Paris.

Ceea ce este remarcabil la film este să verifici starea de formă a unei trupe chiar cu un moment înainte de a fi catapultată spre cer de The Dark Side of the Moon și apoi Wish You Were Here. De asemenea, apreciați capacitatea de a experimenta, moștenire a primei sale etape cu Syd Barrett, în ciuda faptului că este deja considerată o trupă pentru un public larg. Regizorul de film și producătorul muzical Gonzalo García Pelayo (77 de ani) a văzut și el filmul la acea vreme: “Acest documentar a fost un mit, o fereastră de libertate. Eram managerul Smash în acea perioadă și pentru ei a fost un scop: să îmbine rock-ul cu cultura, deoarece concertul a avut loc într-un loc atât de simbolic și important precum Pompei, cu semnificație istorică și culturală. Asta a certificat apropierea rock-ului de cultură, ceea ce acum poate părea mai normal, dar care în acel moment era extraordinar”.

Regizorul documentarului, Adrian Maben, dă instrucțiuni lui Richard Wright în timp ce restul trupei se pregătește să cânte. Această imagine aparține sesiunii de înregistrare în Studio Europasonor, în Paris, unde a fost finalizat „Pink Floyd: Live At Pompeii”.

Icon and Image (Getty Images) Cei consultați afirmă că nu le era frică să participe la aceste întâlniri muzicale, că în acel moment nu făceau parte din problemele regimului. “Poliția nu era foarte atentă la cei cu părul lung. Nu făceam parte din echadronul politizat. Eram antidogmatici. Eram mai aproape de abordările anarhiste decât de cele socialiste și comuniste, care erau oamenii pe care regimul dorea să-i țină sub control. Ne interesa mai mult Frank Zappa decât grupurile politizate”, spune Jordi Turtós.

Pe lângă gravitatea scenei, sunt deosebit de interesante unele imagini, precum Roger Waters (bas și voce) lovind violent gongul în timp ce Gilmour își torturează chitara practicând slide-ul cu un degetar de metal în Saucerful Of Secrets. Sau o interpretare a lui Seamus, un blues integrat în albumul Meddle care în documentar a fost redenumit Mademoiselle Nobs, deoarece așa se numea Nobs, câinele care cântă piesa; literal, deoarece Richard Wright este responsabil de plasarea microfonului lângă gura câinelui în timp ce latră pentru a acompania muzicuța lui Gilmour.

Poster comercial din 1972 al „Pink Floyd: Live At Pompeii”. Printre altele, se poate citi: „O experiență audiovizuală impresionantă” sau „În sfârșit, magicienii rock-ului sunt dezlănțuiți într-un film”.

LMPC (LMPC via Getty Images) Deși Live at Pompeii a atras mulți oameni la cinema în Statele Unite, grupul nu a fost pe deplin mulțumit. „A fost foarte dezamăgitor în termeni economici”, a menționat bateristul Nick Mason în cartea sa Inside Pink Floyd. Cel mai plângăcios de data aceasta nu a fost Roger Waters, ci David Gilmour, care a spus ani mai târziu: „Este genul de film care ar trebui difuzat doar o dată și noaptea târziu”. Ceea ce este curios, sau poate tocmai din cauza acestei aversiuni față de original, este că Gilmour a repetat experiența în 2017: a cântat în amfiteatrul din Pompei, dar, de data aceasta, cu public.

Unii dintre cei care au văzut concertul în acea dictatură muribundă îl vor putea repeta în 2025 într-o situație foarte diferită. Una dintre variații va fi că, în loc de o scrumieră pe brațul scaunului, vor avea un suport pentru pahare.