În amurg, scriitorul se așază pe un trunchi căzut și observă pădurea. „Pădurea poate fi ca o mamă protectoare, dar poate fi văzută și ca o amenințare”, reflectă el. În jur sunt stejari, plopi, frasini și doi cedri uriași de Himalaya, pământul este acoperit de frunze, iar ramurile goale ale copacilor de pe marginea pârâului devin sinistre pe măsură ce lumina scade. Poate că din frunzișul întunecat va apărea tigrul de munte, sau doamna înălțimilor, sau gigantul Oneotrix, sau alte imaginații ale autorului. Să sperăm că nu ne prinde noaptea aici.

Mai multe informații ‘Gotic botanic’: păduri răzbunătoare și iederă invadatoare

Fernando Navarro (Granada, 45 de ani) a venit la întâlnirea cu acest ziar la periferia împădurită a Madridului, cu cizme de câmp și jachetă de tăietor de lemne, și vorbește acum despre pădure ca scenariu al literaturii gotice, vorbește despre mlaștina goticului sudic și despre mitologia lynchiană în pădurile din Twin Peaks: „Sunt locuri ireale, pline de demoni, pe unde poate intra supranaturalul”. Uneori, de cele mai multe ori ciudate, pădurile au mai mult de-a face cu mitologia și cultura populară decât cu botanica: în mod tradițional au fost considerate opusul casei și al civilizației, loc al misteriosului, al magicului sau al periculosului, de asemenea, loc de transformare a eroului.

În noul său roman, Crisálida (Impedimenta), dumbrava nu se află în Alpujarras sau în Sierra Nevada, deși așa se spune; mai degrabă este un teritoriu care crește în frunzișul dezolant al propriei psihici. „M-a interesat crearea unui teritoriu literar care să fie conținut doar în carte, lucru nu atât de comun în literatura spaniolă, dar pe care oricine l-ar putea căuta pe o hartă”, spune autorul. O pădure care există, dar care nu există.

Crisálida spune povestea unei fete pe nume Nada pe care părinții ei, Căpitanul și Madreselva, o scot cu cei patru frați ai ei din civilizație pentru a trăi în muntele ostil, unde este mereu întuneric și fără trusă de supraviețuire. Căpitanul este un bărbat călit în noapte și boemă, un vechi hippie cu ifose intelectuale care a vrut să fie muzician, care a vrut să trăiască cu frenezie, dar care acum, chinuit și paranoic, fuge de o fantomă foarte reală și își târăște familia în nebunia lui. Crisálida este un roman fără limite, de multe ori crud, aproape întotdeauna frumos și pervers. „Nu am vrut să mă abțin în niciun fel, uneori îmi lipsește în cărți acea senzație de lovire”, spune Navarro.

El vrea să trateze copilăria pierdută, una dintre obsesiile sale, oroarea de a fi obligat să se maturizeze prea devreme și să iasă din edenul copilăriei. Nu vrea să fie un roman de groază pură, deși har aer de folk horror printre sequoia și folosește elementele genului gotic pentru a povesti o copilărie. Cel mai terifiant, de fapt, nu sunt evenimentele supranaturale punctuale (fie ele reale sau imaginare, cine știe), ci evenimentele care se petrec în interiorul acelei familii în fugă. „Teroarea, unde îți poți lua libertăți pe care alte genuri nu le permit, se dovedește a fi în mod neașteptat poetică”, adaugă autorul.

„Nu am vrut să mă abțin în niciun fel, uneori îmi lipsește în cărți acea senzație de lovire”, spune Navarro, care pozează într-o pădure de la periferia Madridului. Samuel Sánchez

Navarro, pe lângă faptul că este scriitor, este scenarist, așa că cunoaște mulți oameni din lumea filmului, dar și din cea a muzicii, și din cea a literaturii și a jurnalismului, iar mulți dintre acești oameni îl plac foarte mult. Din această transversalitate iese o conversație (și o viață) străbătută de cultură, în care se amestecă fără compartimente etanșe cinematografia de inițiere, rockul gotic, jurnalismul muzical sau literatura de gen. Pentru că prin aceste elemente, toate amestecate, Navarro înțelege lumea.

Printre creațiile sale se numără scenariile unor filme precum Verónica (Paco Plaza, 2017), Toro (Kike Maíllo, 2016) sau Anacleto: agent secret (Javier Ruiz Caldera, 2015). În aceste zile, afișele noului său loc de muncă, Tierra de nadie, regizat de Albert Pintó, sunt deja vizibile pe marchize. „Credeam că scenariile sunt intrigi și personaje, dar apoi mi-am dat seama că meseria mea era să ofer regizorilor imagini seducătoare pe care doreau să le filmeze”, spune el. Este curios: dacă în filme regizorul pune imaginile, în romane există atâtea filme imaginare câți cititori.

Așa că Navarro continuă în cărțile sale să ofere imagini într-un alt mod, prin cuvântul poetic, așa cum a făcut în poveștile din Malaventura (Impedimenta, 2022), într-o Andaluzie onirică populată de delincvenți, vrăjitoare și vânători de demoni. Și, prin urmare, Crisálida nu este romanul la care se așteaptă un scenarist, cu o intrigă agilă și întorsături neașteptate, foarte cinematografică. Dimpotrivă, este un roman în care importantă este vocea, vocea lui Nada, lucrată la milimetru, sculptată frază cu frază, cuvânt cu cuvânt: „Această voce, și nu intriga, este ceea ce justifică romanul”, spune el. O carte pe care a scris-o foarte repede (se vede în ritm) și a corectat-o foarte lent (se vede în depurarea stilului). În acea voce care amestecă frumusețea și popularul. „Poate că vine din Granada, ca în cazul lui Enrique Morente, care ia clasicul și îl trece prin filtrul popularului, cel al muzicienilor rock din oraș sau cel al, este inevitabil să-l citezi, Federico García Lorca”, notează în timp ce merge pe potecile pădurii, la periferia Madridului, deși pare și un loc imaginat.

Navarro a fost tânăr în acea Granada rock din schimbarea de secol, unde localizează o Sfântă Treime: Lagartija Nick, 091 și Los Planetas. „Generațional, eram frații lor mai mici: voiam să fim ca ei, pentru atitudinea lor, chiar dacă ne-am dedicat unor lucruri diferite”, spune scriitorul, care a făcut primii pași în muzică, deși lucrul nu a prosperat. „Nu era un muzician foarte talentat”, recunoaște el. A lui era scrisul, unde a început să colaboreze în presa muzicală. Dacă nu ar fi fost scenarist, ar fi fost poate jurnalist, sau poet, sau traducător. Ar fi scris ceva... dar ideea este că a fost scenarist. „Știu puțini care sunt așa prin vocație, dar unii ajungem acolo”, notează el.

„Suntem uluiți, pentru că filmul vorbește despre underground, despre dependența de heroină, despre construcția de cântece. Faptul că toate acestea au găsit public și premii este surprinzător”, spune Navarro despre filmul la care participă la scenariu, ‘Segundo premio’. Samuel Sánchez

Și îi merge bine. Cel mai recent film al său, Segundo premio, regizat și co-scris de Isaki Lacuesta, are loc în Granada tinereții sale, cea a unei trupe care seamănă cu Los Planetas, unde se vorbește despre oamenii pe care i-a cunoscut și care este jucat de oameni pe care îi cunoaște. De aici și experiența a fost deosebit de emoțională. Și a avut succes: „Suntem uluiți, pentru că filmul vorbește despre underground, despre dependența de heroină, despre construcția de cântece. Faptul că toate acestea au găsit public și premii este surprinzător”.

La întoarcere, clădirile marelui oraș apar la orizont, deja întunecat, într-un taxi very mare condus de un șofer, Alberto, care rămâne foarte atent la conversație. Ne întoarcem la civilizație, departe de pericolele sinistre ale pădurii, dacă ceea ce mergem este civilizația și dacă are vreun viitor. Temerile apocaliptice, paradigmă a epocii noastre, sunt, de asemenea, relevante în Crisálida. „Am multe temeri, poate de aceea scriu groază, pentru că sunt fricos”, spune Navarro. Printre ele se numără unele foarte comune: eco-anxietatea din cauza amenințării schimbărilor climatice sau teama de izbucnirea unui război nuclear. „Când a început războiul din Ucraina, am lăsat ziarele și am început să ascult Radio Clásica. Am citit multe romane apocaliptice, l-am citit mult pe J. G. Ballard, dar nu sunt senzații pe care îmi place să le am în lumea reală”, conchide el înainte de a coborî din mașină și de a se pierde pe străzile portocalii ale vechiului Madrid... care este, de asemenea, terifiant.