Când totul este spus și rămâne o urmă de cuvinte grele ca marmura

Când totul este spus și rămâne o urmă de cuvinte grele ca marmura; când rămân glosările ca statui sculptate care ar pretinde să-l portretizeze pe defunct, dar care de prea multe ori ajung să-l definească pe cel care mânuiește dalta, care nu se știe de ce se ia pe sine drept un războinic luptând în bătălia admirației oarbe. Dar se întâmplă că aici nu există un astfel de război, pentru că chiar și cei care nu i-au împărtășit cariera politică o salvează pe cea literară și asta, până la urmă, este ceea ce rămâne în universul incert al posterității. Cred că l-am cunoscut pe om, nu statuia ridicată, într-unul din acele momente de oarecare vulnerabilitate în care nu există glorie care să valoreze. Ni se încredințase să înmânăm în duet premiul Goya pentru cel mai bun scenariu adaptat. Deja în sine galele de film sunt concepute pentru profesioniști ai spectacolului care știu să aștepte ore întregi fără ca fața să le cadă de oboseală. Intrarea a fost problematică, am început prost. M-au luat de mână cu energia autoritară a organizatorilor și l-au lăsat pe soțul meu în urmă, pentru a-l abandona fără nicio considerație acolo unde nici nu-l cunoșteau, nici nu-l recunoșteau. Așa l-am avut, pierdut o bună bucată de vreme, știind că nu este făcut să-și croiască drum prin mulțime. Cu această neliniște am ajuns în culise unde aștepta, deja obosit, Vargas Llosa. Printre atâta zarvă am făcut schimb de o privire de ușurare și recunoaștere. Un regizor ne-a cerut să-l urmăm și așa am făcut, înceți amândoi, pătrunzând în întunericul crescând în timp ce ascultam avertismentul «atenție la cabluri». L-am luat de braț și am simțit că el era și mai nesigur decât mine, deoarece s-a agățat de mâna mea. Când am ajuns în punctul de unde urma să ne facem apariția pe scenă, ne-au lăsat singuri. În întuneric, luminat ușor de un halou călduț de lumină, i-am văzut profilul unic, un profil propriu medaliei de uz curent care omagiază un om de seamă, un Nobel sau un vechi cântăreț de tango. Inevitabilă a fost intimitatea fiind pe întuneric și cu tăcerea ruptă doar de zvonul înăbușit a ceea ce se întâmpla afară. Să vedem dacă nu cad, a spus. Să vedem dacă nu cădem, am spus. El a zâmbit și în penumbră i s-a desenat dantura mitică, aceea cu care glumea bătrânul Onetti: «Eu aveam niște dinți foarte frumoși, dar i-am împrumutat lui Vargas Llosa și nu mi i-a mai înapoiat». Da, omul nostru își amintea întâmplarea uruguayanului. Eram foarte aproape unul de celălalt, căutând o anumită protecție, nemișcați, ca urcați pe o piatră mică într-un râu de cabluri în care puteai cădea în orice moment. M-am gândit că îl vedeam așa cum l-ar fi văzut toate femeile lui în penumbra alcovei. Un moment propice pentru confidențe: Cum se trăiește deodată urmărit de presa mondenă?, l-am întrebat. E oribil, a răspuns, mi-ar plăcea să fac planuri, să ies la cinema, să improvizez, dar Isabel nu vrea; e o viață absurdă, trebuie să-ți măsori toate mișcările… L-am privit fără reținere, pentru că el nu mă vedea că-l privesc și jur că m-am gândit: cât timp va mai dura până când acest om se va întoarce la vechea lui viață? Mi-am amintit cuvintele de mulțumire adresate soției sale la ceremonia Nobel, cu ani în urmă, cuvinte care defineau o întreagă epocă; acel mod vechi de a înțelege viața geniului, mereu asistat de o femeie care din amantă ajungea să fie mamă a copiilor, maternă și cu el, secretară, personaj negativ dacă era cazul, protectoare, ambițioasă conform judecății străine, propiciatoare a păcii când era vorba de scris, perfectă în societate, administratoare, oarbă voluntară în fața atâtor derapaje, mândră că este femeia la care se revine. Tipul de parteneră pe care până mai deunăzi o lăudau cronicarii literari, soția demnă a maestrului. Ce căuta atunci acel om deja confuz și fragil în acest ghem de cabluri? Regizorul ne-a împins pe scenă. L-am luat de braț pe Nobel, ca să nu cadă, și ca să nu cad eu.