Într-o prelegere de acum câțiva ani la Casa de América din Madrid, Mario Vargas Llosa, în timp ce își depăna amintirile din epoca boom-ului și îi evoca pe scriitorii care au făcut parte din el alături de el, după un moment de reflecție tăcută, a adăugat: «Se pare că mie îmi va reveni sarcina să sting lumina și să închid ușa».

Era cel mai tânăr ca vârstă din acea generație care a marcat și a transformat literatura secolului XX latino-american. Dacă trebuie să o numim generație. Prima ciudățenie a fost că membrii săi nu erau neapărat contemporani, deoarece între vârstele lui Julio Cortázar, cel mai în vârstă dintre toți, și Vargas Llosa, cel mai tânăr, erau mai mult de douăzeci de ani. De asemenea, nu au semnat niciodată vreun manifest estetic, iar diferențele politice dintre ei au ajuns să fie substanțiale, mai ales în ceea ce privește marele punct de cotitură al epocii, care a fost revoluția cubaneză.

Ceea ce îi unește cu adevărat este încărcătura de dinamită pe care au pus-o la temelia romanului latino-american într-un singur deceniu, cel al anilor șaizeci, când apar Moartea lui Artemio Cruz, de Carlos Fuentes, în 1962; Șotron, de Julio Cortázar, și Orașul și câinii, de Vargas Llosa, în același an 1963; și Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez, în 1967.

Aceste patru romane au avut o formidabilă putere transformatoare, au rupt tiparele tradiționale, fiecare în felul său, și au oferit pentru prima dată un cadru universal unei literaturi care spunea saga istoriei latino-americane departe de limbajul vernacular tradițional din prima jumătate a secolului, un proces de ruptură deja început de Juan Rulfo cu publicarea lui Pedro Páramo în 1955. Și, de asemenea, pentru prima dată, această literatură a avut o piață largă de cititori, dincolo de limba spaniolă, iar romancierii au încetat să-și mai considere propriile țări drept închisoare.

Vargas Llosa avea 26 de ani când a câştigat cu Oraşul şi câinii premiul Biblioteca Breve de la Editura Seix Barral în 1962, o dovadă de precocitate literară prin care şi-a transformat experienţa de adolescent, internat ca cadet la şcoala militar Leoncio Prado din Lima, într-o aventură cu totul nouă atât ca structură, cât şi ca limbaj, şi unde şi încerca deja acel virtuozitate al său, pe care avea să-l prelungească de-a lungul operei sale, de a fuziona timpul şi spaţiul, dislocând poveştile narate în fiecare paragraf, până la a construi un puzzle capabil să menţină tensiunea naraţiunii şi intriga şi să-i ofere sarcina permanentă a unui thriller.

Printre multele sale virtuţi, la fel cum făcea şi Șotron pe partea sa, Oraşul şi câinii a predat un nou mod participativ de a citi, transformând cititorul în complice la actul literar, oricât de complex ar părea. Dar celor care atunci începeam aventura literară, ne-a învăţat mult mai mult.

Eu aveam 20 de ani când a ajuns în mâinile mele Oraşul şi câinii, şi de prima dată când l-am citit am vrut să-l dezmembrez pentru a descoperi cum era construit, care este modul în care un scriitor în devenire are de a asimila şi a profita de noutăţi; şi de atunci mi-am dat seama că Vargas Llosa preda la fiecare pas procedee, şi se putea învăţa de la el cu mai puţin risc de a ajunge să-l imiţi, aşa cum se întâmpla în mod inevitabil cu Un veac de singurătate, unde debitul verbal devenea un râu capabil să antreneze ucenicul printre imagini debordante şi măreţia exagerărilor. În plus, lectura lui Vargas Llosa se transforma într-un atelier pentru a învăţa să scrii dialoguri; în loc să dispreţuiască limbajul oral, îl transforma în principalul instrument al naraţiunii.

Poate că una dintre cheile care dovedesc permanenţa unui scriitor în sufletul celui care îl citeşte este acel sentiment de nostalgie pe care îl trezeşte amintirea poveştilor spuse în cărţile sale, şi cum acel sentiment revine intact atunci când se revine la paginile aceleiaşi cărţi. Cum se repetă dorinţa ca acea carte să nu se fi terminat, să continue să se prelungească la infinit. Şi siguranţa că, revenind la ea, vom descoperi ceva nou, pentru că va avea mereu ceva de învăţat sau de dezvăluit.

Este ceea ce mi s-a întâmplat când am intrat în paginile Casei verzi, publicată în 1966, şi cu care Vargas Llosa avea să câştige premiul Rómulo Gallegos în Venezuela, un roman care deschidea perspectiva unui univers geografic care era în acelaşi timp un univers narativ, de la arenele din Piura, în nord-vestul Pacificului peruvian, unde un străin ridică zidurile a ceea ce avea să fie bordelul Casa Verde, până la jungla amazoniană încâlcită, Iquitos, Santa María de Nieva, şi râurile sale abundente.

O geografie care în romanul latino-american a fost întotdeauna ea însăşi un personaj, aşa cum însuşi Vargas Llosa o dovedeşte din nou în atâtea alte romane ale sale; geografie a imensităţilor, pustietăţilor, munţilor, junglei, populată de soldaţi recruţi, proxeneţi, aventurieri, misionari, culegători de cauciuc, prostituate, contrabandişti, farsori, exploatatori, recurentă în Pantaleon şi vizitatoarele, din 1973, Vorbăreţul, din 1983, Lituma în Anzi, din 1993, până la Visul celtului, din 2010.

Este o lume care nu încetează să fie niciodată picarescă, desigur că personajele sale apar din măruntaiele populare, dar care ne dezvăluie că acea geografie nu rămâne un peisaj; şi, departe de orice inocenţă, în ea se adăposteşte obscuritatea celei mai inechitabile exploatări, cum ar fi cea pe care o execută compania Arana în taberele de cauciuc din Amazon împotriva triburilor indigene, un adevărat genocid evident pentru Roger Casement, idealistul din Visul celtului, şi care se găsea deja în relatarea din Vârtejul, de José Eustasio Rivera, roman din 1924.

Nostalgie pentru Casa verde, şi dublă nostalgie de cititor pentru Conversație la Catedrală, romanul său din 1969, jurnalişti de scandal, polițişti secreți, cabaretiste, studenţi insurgenţi, cârciumi, bordeluri, dictatura cenuşie a generalului Odría. Lima cea oribilă. Cel mai ambiţios, şi pe care l-aş numi capodopera sa dacă nu ar intra într-o dispută atât de strânsă cu alte cărţi ale sale precum Războiul sfârşitului lumii, din 1981; sau Sărbătoarea Ţapului, din 2000. Sau, mai bine, aş putea spune că capodopera lui Vargas Llosa se află articulată în toate povestirile şi romanele sale scrise de-a lungul a şase decenii, între Șefii din 1959 şi Vă dedic tăcerea mea, din 2023. O operă totală şi totalizatoare.

O altă dimensiune care asigură transcendenţa acestei opere este că Vargas Llosa devine cronicarul întregului latino-american, dincolo de graniţele naţionale ale Peruului, aşa cum o dovedesc tocmai Războiul sfârşitului lumii şi Sărbătoarea Ţapului, împreună cu Vremuri grele, din 2019.

El a căutat poveştile care ar putea ilumina acel teribil destin comun, care ne urmăreşte de la independenţă, de războaie fără sfârşit şi dictaturi militare, fanatici iluminaţi şi tirani cu tricorn împodobit cu pene, corupţia şi abuzul de putere ca tare fără frontiere, de la sertâo-ul brazilian al sfântului yagunzo, Antonio Conselheiro, la domnia sinistră a Generalissimului Rafael Leónidas Trujillo în Republica Dominicană, la răsturnarea preşedintelui Jacobo Árbenz în Guatemala, prin voinţa United Fruit Company şi a fraţilor Dulles, pentru a instala un dictator obsecvent şi mediocru, colonelul Carlos Castillo Armas.

Mario Vargas Llosa, odată cu moartea sa, a închis uşa celei mai splendide epoci a literaturii noastre. Lumina, totuşi, va rămâne aprinsă.