Arta ca reflectare a epocii

Arta este, după cum s-a spus de nenumărate ori, o reflectare a epocii. Puține manifestări ale creației au reușit să ne ofere percepții și imagini ale evoluțiilor sociale la fel de puternice ca această emanație umană.

Tragedia greacă, satirile latine din perioada imperială romană sau picarescul spaniol sunt exemple clasice ale acestei capacități.

Ceea ce se întâmplă astăzi cu această manifestare nu este, așadar, excepțional: vremurilor tulburi, când marilor sectoare le pasă mai mult de aparențe decât de esență (după cum o arată exhibițiile actuale pe rețelele de socializare), li se potrivește o artă la fel de tulbure, în care ființa este adesea înlocuită de o aparență spectaculoasă care, totuși, primește ca venit succesul comercial la care aspiră creatorii și industriașii unei culturi făcute pentru consum.

Romanul polițist contemporan a fost una dintre modalitățile literare care ar putea susține cu cele mai multe dovezi o astfel de situație.

Deși este adevărat că acest gen a fost întotdeauna marcat de tendința de evadare, de divertisment mai mult sau mai puțin inteligent, în ultimele decenii evadarea și divertismentul s-au hrănit cu perversiune și chiar cu escatologia violenței.

Opere care picură sânge de pe fiecare pagină, crime și criminali din ce în ce mai abjecți și mai cruzi (pe lângă faptul că sunt foarte productivi în activitățile lor), adesea asezonate cu patologii psihice și cu morbiditatea sexuală, emanații ale răului și ale celui mai întunecat aspect al minții umane, toate acestea sunt astăzi o parte din ce în ce mai bogată a catalogului în curs de dezvoltare al acestei narațiuni.

O scriitoare care înoată împotriva curentului

În mijlocul acestui peisaj întunecat, o scriitoare, cultivatoare asiduă a genului, cu o douăzeci de lucrări în desagă, reușește să înoate împotriva curentului și să ne ofere o intrigă polițistă caldă în care nu introduce niciunul dintre aceste ingrediente la modă și pariază pe o poveste construită cu multe povești personale și de investigație, dar care se referă întotdeauna la oameni obișnuiți.

Oameni care ar putea fi ca noi.

Rosa Ribas este în aceste zile una dintre autoarele de limbă spaniolă cu cea mai mare prezență în cultivarea polițistului.

Cu aproximativ douăzeci de romane scrise, grupate în diverse serii, cum ar fi cele ale comisarului Cornelia Weber-Tejedor sau cele ale reporterului Ana Martí (scrise în colaborare cu Sabine Hofmann), în ultimele ei incursiuni a dat viață saga detectivilor Hernández.

• Această familie de anchetatori, stabilită în Barcelona, își desfășoară activitatea de detectivi aproape întotdeauna în spațiul acelui loc în care locuiesc, cartierul Sant Andreu, o comunitate care (ne informează naratorul operei) recuperează duminica spiritul satului care a fost până la sfârșitul secolului al XIX-lea înainte de a deveni parte a metropolei și unde locuitorii săi, atunci când se mută în centru, spun că „merg în oraș”.
• Un microcosmos unde toată lumea se cunoaște și interacționează și în care își petrec zilele între suișurile și coborâșurile vulgare ale existenței, care pot merge de la bucurie la tragedie.

"Vechi iubiri" - O capodopera a genului

„Vechi iubiri” este a patra parte a peripețiilor lui Hernández și, fidelă propunerii sale conceptuale și, poate, cu mai mult accent decât în alte episoade, Rosa Ribas scrie un roman emoționant în care conflictele dramatice au gustul problemelor reale ale indivizilor reali.

Și asta este de apreciat.

Moartea naturală a unei vecine din cartier, fostă colegă de școală a uneia dintre membrele familiei, va fi evenimentul care, fără complicații aparente, va plasa detectivii într-o investigație care se va încurca până în punctul în care se produce o crimă... când au trecut două treimi din poveste.

Această dezvoltare dramatică a unui roman polițist fără crime (!) servește pentru a demonstra capacitatea autoarei de a crea interes, chiar suspans, fără zarva violenței și perversității folosite.

Clanul Hernández, format din părinții Mateo și Lola, fiicele Nora și Amalia și partenerul acesteia, Ayala, ajunge în acest roman marcat de uciderea celuilalt fiu, Marc, care a avut loc într-o lucrare anterioară, și de reacția viguroasă pe care au avut-o atunci la un astfel de eveniment.

Acea tragedie familială, care încă apasă asupra lor, în special asupra mamei depresive Lola, îi permite scriitoarei să aprofundeze caracterele personajelor și relațiile existente între ele, cu iubiri, gelozii, rivalități, respingeri și fidelități, încrucișările cotidiene care ar putea împodobi orice familie.

Investigatii si realitate

În timp ce detectivii investighează circumstanțele care au înconjurat ultimele zile ale vecinei și avansează într-o intrigă care se întunecă, munca lor profesională este completată de micile investigații ale infidelităților — probabil cel mai frecvent serviciu al lor — și de cea foarte particulară a unui client care cere să i se ofere un rezumat al vieții actuale a zece vechi prieteni pentru a putea ști dacă vreunul dintre ei are o existență mai bună sau mai proastă decât a lui.

Sentimentul de realitate, de vieți obișnuite și mai mult sau mai puțin simple ale personajelor lor, va fi consolidat la sfârșitul poveștii cu soluțiile definitive sau amânate ale cercetărilor lor.

Fără mari surprize, fără stridențe, fără trucuri de ascundere a informațiilor, dar cu capacitatea narativă apreciabilă a Rosei Ribas, care ne-a obligat să urmărim până la final peripețiile și crizele profesionale și familiale ale lui Hernández.

Concluzii

Rosa Ribas demonstrează din nou cu „Vechi iubiri” că artificiile și efectele speciale ale atâtor romane polițiste contemporane nu sunt indispensabile pentru a obține cel mai important și valoros rezultat al unui exercițiu estetic: în romanul său respiră umanitate, povestea se hrănește mai mult decât din evenimente, dintr-o imersiune în luminile și obscuritățile condiției umane care, după cum se știe, sunt cel mai lăudabil motiv de a fi al artei romanului.