«Nimeni nu va plăti pentru daunele reputaționale și de imagine», a spus el printre lacrimi.
Este un fapt dovedit că Santiago Bernabéu face minuni, cu excepția cazului Aitana. Legenda stadionului alb, acum gri metalizat din motive importante care nu au nimic de-a face cu istoria sa, se extinde insistent în întreaga lume a fotbalului și nu există nicio echipă pe pământ care să-l viziteze fără să simtă un anumit fior în ceafă, preludiul nervos al răsturnărilor de situație și al atacurilor de anxietate.
Fațada stadionului Ibrox, pe malul râului Clyde, seamănă mai mult cu o fabrică de oțel decât cu un stadion modern de fotbal. Are o istorie bogată, desigur.
A fost construit în 1891, a suferit două catastrofe cu zeci de decese, 25 în 1902 și 66 în 1971, și a supraviețuit vicisitudinilor unei falimente și a reînființării clubului în 2012 din a patra divizie scoțiană.
După câteva minute de incertitudine, Iñigo Martínez a agitat brațele: își încuraja colegii. Părea că Barcelona tocmai primise un gol împotriva Borussiei. Dar nu. Raphinha îi luase golul lui Cubarsí după ce a atins mingea pe linia porții, dar nu și strigătul. Tânărul fundaș l-a cântat ca și cum ar fi fost al lui, la fel și brazilianul, care a dus temeritatea acțiunii sale la VAR.
Edith Piaf cântă prin megafon, iar Parc des Princes vuiește emoționat, ca și cum mulțimea ar fi descoperit în sfârșit adevăratul extaz produs de echipele de fotbal dezlănțuite atunci când exprimă acea speranță de fericire care este frumusețea însăși.
Când Carlo Ancelotti a ajuns la autobuzul echipei în parcarea Emirates, cu 13 minute înainte de miezul nopții în Spania, încă se mai scria în sala de presă. Mai era o oră până când The Guardian ar fi publicat asta: «Deci, așa se câștigă împotriva lui Real Madrid», începea articolul lui Barney Ronay, încă uimit de cele două goluri din lovitură liberă directă ale lui Declan Rice, primele dintr-o carieră de peste 300 de meciuri. «Asta nu a fost o lebădă neagră. Au fost două lebede negre. Într-o navă marțiană.