Violența continuă în Columbia, repetându-se în mod constant, în ciuda schimbării actorilor și a motivațiilor. Articolul analizează elementele recurente ale tragediei columbiene, examinând atât cazurile specifice, cât și atmosfera generală de ură și polarizare în discursul politic.

În Columbia, ca și în mulți ani, violența nu se oprește, în ciuda schimbării interpreților și a motivelor. Autorul articolului subliniază faptul că în discuția despre violență sunt folosite aceleași clișee, deoarece este greu de găsit cuvinte noi pentru a descrie vechea tragedie.

Ca exemplu, sunt date evenimentele tragice recente și vechile cazuri de violență, cum ar fi uciderea lui Miguel Uribe, precum și uciderile lui Gaitán, Carlos Pizarro. Autorul observă că societatea columbiană este deja obișnuită cu moartea victimelor și a criminalilor, care adesea mor singuri.

O atenție deosebită este acordată „retoricii urii” care răsună în dezbaterile politice. Autorul critică atât partea de dreapta, cât și pe cea de stânga, indicând acuzațiile reciproce și utilizarea expresiilor jignitoare. Autorul reamintește cuvintele spuse după uciderea unuia dintre susținători. El critică ipocrizia declarațiilor politice, când sunt condamnate doar acțiunile oponenților politici.

Autorul oferă, de asemenea, exemple de retorică a violenței în Statele Unite, subliniind declarațiile lui Donald Trump. Autorul se întreabă cum se poate aștepta moderație și reținere într-o societate în care violența a devenit norma.

În concluzie, autorul face apel la moderație și reținere, recunoscând că acesta poate fi „vocea celui care strigă în pustie” în condițiile violenței columbiene continue. Face apel la căutarea de cuvinte noi pentru a descrie problemele vechi.