Înainte de marșul asupra Romei

Înainte de marșul asupra Romei, Mussolini i-a spus unui camarad fascist: „Dacă în Italia ar exista astăzi un Guvern care să merite acest nume, fără întârziere și-ar trimite agenții și carabinierii să sigileze și să ocupe sediile noastre”. Nu s-a întâmplat așa, și acea armată privată care fusese montată și înarmată în afara statului a putut continua cu planurile sale până la atingerea obiectivelor. Juan J. Linz a scris *Căderea democrațiilor* în primii ani șaptezeci, dorea să știe ce se întâmplă pentru ca acea formă de guvernare – care se bazează pe concurența liberă și non-violentă între partide diferite pentru a accesa puterea – să cedeze în fața forței brute a unei mașinării dominate de un lider. „O autoritate care nu este dispusă sau este incapabilă să folosească forța atunci când este amenințată de forță”, a scris el acolo, „își pierde dreptul de a cere ascultare chiar și de la cei care nu sunt dispuși să o pună la îndoială”.

Ceea ce Linz subliniază este că, în fața unei coerciții precum cea a escadronelor fasciste, pentru a reveni la cazul italian, democrațiilor nu le rămâne altă resursă decât să recurgă și ele la coerciție. Dacă nu o fac, primul lucru pe care îl pierd este autoritatea. “Putere, facultate, legitimitate” sunt termenii pe care dicționarul Academiei Regale îi folosește în a doua sa accepțiune pentru a defini ceea ce înseamnă autoritate. Legitimitate: într-o democrație, aceasta provine de la urne și de la regulile jocului care susțin o democrație. Așa că despre asta este vorba acum în Uniunea Europeană, să vadă cum naiba își conservă politicienii acea legitimitate pe care le-au dat-o cetățenii care i-au votat în fața unei forțe brute care le amenință rațiunea de a fi. Și rațiunea lor de a fi a fost, după al Doilea Război Mondial, aceea de a construi un sistem multilateral delicat bazat pe drept, și nu pe forță, și care acum este serios amenințat, mai ales pentru că un nou Guvern în Statele Unite, cel al lui Trump, a decis să se dezică de angajamentele sale față de acel proiect democratic comun.

Reacția Europei

Problema este că Europa a reacționat târziu. Când Rusia lui Putin a invadat Crimeea în 2014, alarmele ar fi trebuit să zguduie Bruxelles-ul până să-și oblige liderii să se întrebe ce naiba ar putea face în fața acelei etalări de bătăușie. Abia acum Uniunea s-a trezit pentru a intra într-o buclă demonică de întâlniri și de proiecte oarecum precipitate care, pe de altă parte, au o problemă imensă: au nevoie de timp. Timp și bani și, în plus, o sintonie între diferitele state pentru a putea vâsli împreună într-o provocare care, pentru o parte a opiniei publice, presupune renunțarea la una dintre cele mai mari valori ale lor: conservarea păcii.

Politica de pacificare

Când militarii franchiști, susținuți de Germania nazistă și Italia fascistă, au pus în mișcare forța brută pentru a distruge Republica spaniolă, democrațiile europene au aplicat „politica de pacificare”. „Așteptarea unei confruntări belice provoca un mare refuz în opinia publică franceză și britanică, ale căror sentimente pacifiste încercau să evite cu orice preț, dacă era posibil, o nouă sângerare umană precum cea a ultimului Mare Război”, scrie Enrique Moradiellos în *Bătălia Europei*, unde analizează dimensiunile internaționale ale acelei calamități care i-a înfruntat pe spanioli. Momentul este atât de delicat încât poate ar trebui să se pună problemele fără subterfugii. Și poate că întrebarea nu este decât aceasta: cum răspunde o autoritate democratică la forța bătăușilor?