Când ies din camera mea de la The Georgian House și cobor în barul de la parter, dau peste un grup de bătrâni care cântă la ukulele. Întonează un cântec pe care nu-l cunosc, dar îmi dă o stare de bine, transmite o fericire liniștită. Fără grabă. Ies pe strada principală din Saint Anne, Victoria Street. Abia dacă e cineva pe stradă, deși e șapte seara într-o zi de sfârșit de iulie. Soarele strălucește. Pe trotuarul de vizavi se află un local cu o vitrină mare. Este Riduna Radio, postul local. Înăuntru, în studio, văd un crainic care trebuie să aibă în jur de 60 de ani, înconjurat de discuri. Imaginea îmi amintește imediat de miticul Cicely, orășelul în care se desfășura acțiunea din "Doctor în Alaska". Merg pe jos până la Coronation Inn, unul dintre cele două pub-uri din oraș, pentru a bea o halbă de bere. Nu se aude muzică înăuntru. Câțiva tineri la costum beau la bar, la mese sunt trei grupuri de persoane, par a fi familii. O femeie matură, cu aer hippie, organizează un quiz. Pune întrebări pe care toți clienții le ascultă și le discută în șoaptă, notând apoi răspunsurile pe cartonașe. Nu știu ce premiu va primi cel care ghicește cele mai multe răspunsuri, poate doar felicitările vecinilor. Eu îmi beau berea în tăcere.

Această succesiune de situații poate că nu are nimic special. Ciudat este că, atunci când fac a doua mea călătorie pe această insulă, luni mai târziu, totul se repetă cu o precizie stranie: ieșind din hotel, văd grupul cântând la ukulele, crainicul vorbind la radio, femeia organizând jocul de întrebări și răspunsuri cu vecinii ei în pub. E ca și cum m-aș fi trezit în Punxsutawney, orașul unde se petrece acțiunea din "Ziua cârtiței". Dar nu e așa: aceasta este Alderney, o mică insulă în Canalul Mânecii, de abia opt kilometri pătrați, un loc unde această rutină pașnică pare a fi norma.

Mai multe informații

Nu a fost doar teroarea: naziștii au câștigat bătălia culturală într-un an aproape fără critici

Este curios cum ficțiunea m-a dus în locuri pe care nu mi le-aș fi imaginat niciodată ca destinații turistice. De data aceasta, în timp ce scriam "El esplendor" și îi împingeam pe personaje să se încurce cu paradisurile fiscale din insulele Canalului, am dat peste Alderney, cu trecutul său, care îmi spunea o poveste pe care nu o cunoșteam și care se potrivea perfect cu intriga pe care o construiam. După ce m-am documentat, am decis să vizitez insula pentru a fi cât mai fidel atmosferei locului.

Călătoria nu este simplă. Un zbor până la Londra, altul până pe insula Guernsey și, apoi, ultimul tronson până la Alderney, care se poate face cu un avion mic sau cu feribotul (care, în realitate, este o barcă de pescari). Nici oferta de cazare nu este foarte variată: în ambele ocazii am stat la The Georgian House, o clădire din secolul al XIX-lea ale cărei camere sunt foarte bine amenajate, fiind și cel mai bun loc de mâncat din Alderney.

Totul este foarte familiar: gemurile sunt făcute de o vecină, carnea provine de la ferma Kiln de pe insulă. De fapt, într-un tur pe care îl fac cu Michelle, o taximetristă, îmi arată de unde obțin totul: găinile, cartofii, ferma de porci (pe insulă, toată lumea știe când s-a născut un purceluș, poate chiar apare știrea în ziarul local). Este prima imagine pe care o surprinzi despre Alderney: pacea, simplitatea unor oameni care par blocați în timp, cu decenii în urmă, un loc unde toată lumea se salută când se întâlnește pe stradă; sunt abia 2.000 de locuitori.

Peisajul are ceva paradiziac: plaje imense de nisip alb mângâiate de Atlantic, fortărețe victoriene din secolul al XIX-lea, unele în ruine, altele adaptate ca locuințe private. Sunt 15 în total. Stânci frumoase cu vedere la ocean. Și o prezență constantă: cea a pufulinilor de mare (puffin) care vin pe insula din apropiere, Burhou, în martie. Sunt pufulini fermecători peste tot: pe căni, pandantive, fețe de masă... Pasărea este simbolul insulei Alderney.

Cu toate acestea, când începi să zgârii suprafața, descoperi alte straturi. Primul, văzând în fața Curții din Alderney, ceva asemănător primăriei lor, Comisia de Control al Jocurilor de Noroc. Și este că pe această insulă își au sediul peste 500 de companii de cazinouri online. Opacitatea fiscală și facilitățile pe care le oferă pentru acordarea sigiliului de calitate ar putea fi motivele care atrag atât de multe afaceri de jocuri de noroc.

Dar nu banii care circulă (și nu rămân) prin trusturile care abundă pe toate insulele atrag cel mai mult atenția. Ceea ce te lovește când explorezi Alderney este trecutul său, o istorie cu care, din câte am observat, localnicii nu se simt foarte confortabili. Există întotdeauna o anumită prudență când un străin ca mine îi întreabă despre acest trecut. De obicei, sunt reticenți în a te duce în anumite locuri. Posibil, cel pe care încearcă cel mai mult să-l evite este terenul viran unde s-a aflat Lager-Sylt, lagărul de concentrare nazist care a existat în Alderney — singurul pe pământ britanic — condus de SS în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astăzi au mai rămas doar doi stâlpi de cărămidă, dar ai senzația că toată durerea pe care a găzduit-o odată încă pulsează acolo.

Un turn german de observație, utilizat în Al Doilea Război Mondial, în Alderney. Laurence Delderfield (Alamy/CORDON PRESS)

Acest trecut a fost ceea ce mi-a captat atenția. În timpul războiului, Germania a ocupat Insulele Canalului, iar în Alderney au fost ridicate patru lagăre de prizonieri, unul dintre ele condus de SS, deși realitatea este că întreaga insulă a devenit un imens lagăr plin de mine și sârmă ghimpată. De moarte. Acolo au ajuns prizonieri francezi și ruși, precum și evrei. Se estimează că cel puțin 300 de spanioli au trecut și ei pe acolo. Din 1941 până în 1945, pentru că Alderney nu a fost eliberată decât la o săptămână după căderea Berlinului. Și ce s-a întâmplat în acei ani de ocupație? Nu a existat niciodată război propriu-zis, ci o muncă de "exterminare prin muncă".

Prizonierii construiau ceea ce Hitler a numit Zidul Atlanticului, o fortificație defensivă împotriva Angliei. Rezultatul este vizibil astăzi: străbătând Alderney, o găsești împânzită de beton. Există turnuri de supraveghere, buncăre, tranșee, posturi de artilerie, ziduri antitanc pe plaje, fiecare dintre fortărețele victoriene a fost remodelată cu beton nazist, cu mâna de lucru a mii de prizonieri care și-au sfârșit viața pe insulă, pentru că, de-a lungul ocupației, moartea a fost o constantă. Mult timp s-a stabilit numărul victimelor la aproximativ 400, s-a spus că ocupația a fost exemplară, și abia în anii optzeci a început să se descopere adevărul. Infernul care fusese insula, cunoscută nu degeaba drept Adolf Island. S-a reușit identificarea cu nume și prenume a aproximativ 1.000 de victime, dar numărul ar putea ajunge până la 10.000, iar unii spun că mult mai multe. A trecut atât de mult timp încât este dificil să aflăm adevărul. Acolo nu existau cuptoare crematorii sau camere de gazare, dar nici nu aveau nevoie de ele: aruncau cadavrele în mare. Cum să știm cine a murit?

Vreau să cred că nu este atât de ușor să ștergi trecutul. Că, deși este incomod, rămâne, așa cum au rămas structurile de beton pe insulă. Sarcina noastră este poate să-l amintim, să dăm glas, în măsura posibilităților noastre, tuturor celor care și-au pierdut-o. Și celor care dorm în apele care se sparg de stâncile pașnicei Alderney.