Este ușor să îți dai cu părerea despre procesul judiciar care afectează o persoană faimoasă într-un bar sau chiar de la o tribună politică. Ceea ce este cu adevărat dificil este să opinezi fundamentat și, desigur, să judeci, așa cum face un judecător. Pentru aceasta sunt necesare cunoștințe care nu sunt întotdeauna la îndemâna publicului larg, deși așa pare datorită tuturor romanelor, filmelor și serialelor polițiste, precum și iluziei create de filmele americane că oricine poate fi jurat, ghicind cum s-au petrecut faptele, putând ajunge chiar să condamne pe cineva la pedeapsa capitală. Nu vă faceți iluzii, nu există așa ceva, iar a opina în aceste cazuri fără fundament este la fel de absurd precum a specula la un pahar de vin despre existența undelor gravitaționale sau despre tratamentul sclerozei laterale amiotrofice. Așa cum sunt necesari fizicienii și medicii, la fel sunt și juriștii.

În cazul lui Dani Alves și al reclamantei sale, s-au adunat toate elementele pentru ca instanțele să își formeze o opinie foarte bine fundamentată științific asupra cazului. O asemenea utilizare a numeroaselor mijloace de probă nici măcar nu este frecventă. Atât apărarea lui Alves, cât și procuratura au fost exhaustive în realizarea probelor tehnologice și științifice în general, ajungând la o relatare completă a faptelor în care, cu toate acestea, există o lacună importantă: ce s-a întâmplat exact în interiorul toaletei separeului din clubul de noapte.

Pentru a interpreta această lacună, în timpul fazei de urmărire penală a procesului — prima fază a oricărui proces penal — s-a pornit de la premisa credibilității totale a victimei, susținută, mai ales, de minciunile absurde pe care Alves, poate foarte prost sfătuit, le-a proferat inițial, ceea ce l-a dus la arest preventiv, al cărui temei, știm acum, era poate prea precar pentru a decreta acea privare de libertate. Cu toate acestea, deja în faza de judecată — a doua și ultima fază a procesului — aceeași instanță provincială, deși cu alți judecători, a concluzionat că și reclamanta nu a spus adevărul, dat fiind că înregistrările video au relevat că Alves nu o incomodase, ci că purtarea ambilor a fost reciproc amicală până când s-a închis ușa toaletei.

În acel moment precis începe tărâmul ipotezelor. Prezența smegmei masculine — un fluid genital — în gura reclamantei făcea plauzibilă existența unei felații, iar poziția amprentelor digitale colectate nu numai că coincidea cu versiunea lui Alves despre detaliile relației sexuale, dar invita la gândul că acel contact, cel puțin până la un anumit punct, fusese consimțit.

Cu toate acestea, alte fapte interferau în mod contradictoriu în aprecierea acordării consimțământului. Starea ulterioară de agitație nervoasă a reclamantei era compatibilă cu un viol. Totuși, faptul că Alves s-a întors voluntar din străinătate pentru a se prezenta poliției, deși nu a fost un aspect atât de luat în considerare, nu se potrivea cu profilul cuiva care știe că a comis o infracțiune gravă și care se prezintă în locul unde trebuie să fii foarte limitat ca să crezi că nu te pot reține și încarcera. În același timp, ieșirea lui Alves din clubul de noapte a fost rapidă, dar nu precipitată.

Și iată-i pe judecători, încercând să determine dacă acea agitație nervoasă era suficientă, împreună cu declarația reclamantei, pentru a considera agresiunea sexuală comisă sau, dimpotrivă, acel nervozism răspundea faptului că Alves, odată consumat actul sexual, ejaculând chiar în interiorul vaginului, abandonase femeia cu un comportament care, evident, este îngrozitor de sexist, mai ales pentru că această conduită, deși nu infracțională, contrastează puternic cu afecțiunea reciprocă demonstrată înainte de relație.

Este convenabil să nu evaluăm acest caz, și niciun altul, din perspectiva indignării ideologice. Cert este că există paradoxul că ambele hotărâri, cea care l-a condamnat și cea care acum îl achită, au fost valide și aș spune chiar corecte. Ele diferă într-un punct crucial, care este de evaluare tehnică esențială: aprecierea prezumției de nevinovăție.

Dreptul fundamental la prezumția de nevinovăție este piatra de temelie a oricărui proces penal legitim. Există pentru a păstra imparțialitatea judecătorului, evitând ca acesta să fie influențat de prejudecata socială a vinovăției care, din motive antropologice și chiar biologice, afectează absolut întreaga umanitate și se manifestă în proverbe, existente în orice limbă, precum «nu iese fum fără foc» sau «unde se aude ceva, trebuie să fie și un adevăr». Oamenii suspectează implicit, este un fapt. Și de aceea cred zvonurile cu o extraordinară ușurință, lucru de care profită, printre alții, unii politicieni și unii jurnaliști. Pentru ca această derivă să nu afecteze și judecătorii și să îi încline astfel, sistematic, de partea acuzării, acest drept fundamental le amintește că, în caz de îndoială, trebuie să se situeze de partea acuzatului. De aproape 4.000 de ani se crede că astfel se combate prejudecata și se obține un proces just.

Ei bine, aprecierea prezumției de nevinovăție nu este ușoară. Depinde de evaluarea probelor din proces, și nu de intuiție. De aceea a fost corect ca tribunalul în primă instanță să deducă condamnarea din nervozitatea reclamantei. Și este la fel de corect ca în a doua instanță judecătorii să creadă că acel nervozism poate avea alte explicații, cum ar fi faptul că reclamanta s-a simțit folosită sexual din cauza rapidității relației și a abandonului ulterior.

În realitate, dacă acel nervozism provoacă îndoieli, acestea trebuie rezolvate în favoarea acuzatului. Și în aceasta nu pot exista excepții, pentru nicio infracțiune. Nu se poate înlocui întreaga activitate probatorie cu mărturia victimei niciunei infracțiuni, atribuindu-i o credibilitate sistematică. Nimeni pe lumea aceasta nu are puteri paranormale și nu poate asigura, până la ultimele consecințe, că spune adevărul un reclamant care vorbește despre un fapt trecut imposibil de cunoscut sau reprodus. Contrariul ar însemna că condamnările sunt pronunțate de reclamanți, și nu de judecători.

O altă problemă este că trebuie să începem să asumăm două adevăruri incomode: primul este că judecătorii nu sunt întotdeauna capabili să determine adevărul. Al doilea este că pedeapsa unui acuzat nu face parte din despăgubirea victimei. Poate că în viitor, dincolo de a înclina mereu îndoiala de partea acuzatului, va trebui să ne gândim și să protejăm pe cine, indiferent dacă a fost agresat sau nu, suferă de afecțiunile psihologice specifice unei victime. Pe cei afectați, fie că sunt sau nu victime, trebuie să îi însoțim și să îi ajutăm să trăiască, mai ales când există o îndoială rezonabilă asupra condiției lor de victime. În acele cazuri nu vom putea pedepsi pe nimeni, dar vom putea asista pe cine continuă să se simtă rău, mai ales după un proces penal. Într-o zi va trebui să începem să ne gândim la asta.