În câteva cuvinte
Articolul prezintă o analiză a operei scriitoarei macedonene Rumena Bužarovska, concentrându-se pe temele centrale ale scrierilor sale, precum relațiile interpersonale, problemele sociale și politice din Balcani, și modul în care autoarea abordează lipsa de originalitate în literatură prin prisma locală. De asemenea, evidențiază rolul său ca voce critică în societatea macedoneană și succesul său internațional.
Scriitoarea Rumena Bužarovska (Skoplje, 44 de ani)
Scriitoarea Rumena Bužarovska (Skoplje, 44 de ani) nu se poate abține să nu-și dedice primele reflecții într-o cafenea din Madrid țării sale, Macedonia de Nord. Nu sunt zile ușoare pentru statul balcanic. În noaptea de 16 martie a avut loc un incendiu într-un club de noapte din micul oraș Kočani. Au murit 59 de persoane și au fost aproximativ 200 de răniți, unii fiind internați în spitale din mai multe țări europene: «Oamenii sunt furioși. Și orașul este mort. Nu există familie care să nu fi pierdut una sau mai multe persoane».
Autoarea a ajuns la Madrid într-un turneu care avea să continue apoi la Barcelona pentru a-și prezenta cea de-a doua carte de povestiri publicată în spaniolă, *Nu merg nicăieri* (Impedimenta), cu traducerea lui Krasimir Tasev. În 2023, de la aceeași editură și traducător, a fost publicată *Soțul meu*, cea mai importantă lucrare a sa de până acum, adaptată pentru teatru și prezentată în premieră în Ljubljana, Belgrad, Skopje sau Budapesta. Este scriitoarea care vinde cel mai mult pe piața literară macedoneană și nu are nicio problemă să vorbească despre asta: a fost tradusă în peste 10 limbi. Se simte mândră, în timp ce nu-și ascunde privirea clară, cu ochi albaștri, plină de convingere.
Bužarovska este un animal politic cu o prezență critică în țara sa de origine, obișnuită să se poziționeze pe rețelele sociale, în podcastul Radio Mileva sau în articole din mass-media, precum Velike priče, despre problemele actuale din Macedonia sau din Balcani, dar acest profil nu este evident în opera sa: «Desigur, politica este importantă, dar nu o includ în cărțile mele». Scrierile sale sunt axate pe relațiile de proximitate, viața în cuplu, reîntâlnirile după ani de absență sau diferitele forme pe care le adoptă prietenia și tratamentul interpersonal mai convențional. «Găsesc inspirație în viața de zi cu zi», explică ea. Cu toate acestea, în conversație, ea înclină spre vorbirea despre marile probleme globale, de la patriarhat la fascism, sărăcie sau nedreptățile împotriva minorităților sexuale.
Încă din adolescență, Bužarovska a fost o pasionată de Raymond Carver, Anton Cehov și Dubravka Ugrešić. În plus, ea recunoaște că a scris *Nu merg nicăieri* influențată de Alice Munro. A obținut în mod neașteptat o bursă de rezidență la Viena și astăzi este și profesoară de literatură americană la Universitatea Națională din Skopje. A tradus pe Flannery O’Connor, J. M. Coetzee, Lewis Carroll, Truman Capote, Iain Reid sau Richard Gwyn, a studiat în SUA în timpul fragmentării Iugoslaviei, în timp ce zona intra în combustie în anii nouăzeci; și mergea în fiecare an cu părinții ei, profesori universitari, în Arizona, unde mama ei, lingvist, preda la o școală de vară, iar tatăl ei, muzician, participa la conferințe și cumpăra instrumente, în ceea ce își amintește ca o «copilărie fericită de clasă mijlocie, dar și o copilărie patriarhală în care a fi femeie scriitoare părea imposibilă».
Ideea *Nu merg nicăieri* a apărut dintr-o scenă obișnuită din capitala macedoneană: într-o zi de primăvară stătea așezată într-o parcare din cartierul ei din Skopje, cu străzi largi, parcuri, bănci pentru ședere, clădiri socialiste, flori și «atmosferă comună, umană» și unde «există spațiu pentru oricine», după cum spune ea. Două fete bine îmbrăcate de vreo 12 sau 13 ani, din clasa de mijloc, ca din orice oraș european, care merg la o școală bună, trăiesc în pace și duc o viață confortabilă, vorbesc despre un prieten comun care pleacă în Germania și una dintre ele spune: «Ce noroc are; abia aștept să plec din această gaură de rahat». În această frază apare o idee transversală în opera autoarei: «Inspirația mea vine și din opoziția mea față de narațiunea că casa noastră este oribilă, este o narațiune care există în alte țări din regiune, că viața în Occident este mai bună, că se află în altă parte și părinții o inculcă și ei».
Cu toate acestea, Bužarovska nu prezintă o imagine idealizată a vieții macedonene pentru a respinge această inerție, ci urmează un drum mai anevoios, dar și mai atractiv și sugestiv pentru cititori: deschiderea cutiei Pandorei a mizeriilor personale, ca o modalitate de a integra societatea căreia îi aparține într-un peisaj comun: «Poveștile sunt universale, oameni săraci, cu complexe de inferioritate, ruperea comunicațiilor între cei dragi, oameni care mint pentru a-și păstra onoarea. Vreau să disec durerea pe care o generează și să deschid acea cutie, adevărul care se află în spatele ei». Adică, să recurgă la ficțiune pentru a spune realitatea.
Literatura lui Bužarovska este un portret ironic, dur și dezamăgitor al naturii umane, dar este și o oglindă în care să te privești, care se desfășoară în *Soțul meu* și *Nu merg nicăieri* ca un acordeon de povești deconectate, dar care se concentrează pe un aspect comun: cum suntem ființele umane în intimitate, oameni hărțuiți de insecurități și incertitudini, fără a trăi pe deplin o viață pe deplin reală, fără a fi autentici.
Există un element de răscumpărare personală, chiar vindecător în textele sale: «Cititorii spun că această problemă nu o am doar eu, se întâmplă și altor oameni». Și în această eliberare este locul unde acea oglindă a aparențelor se sparge și societățile se întâlnesc.
Scriitoarea susține: «Nu cred în originalitate, pentru că aceste povești au fost spuse de multe ori, dar cred că poți fi original dacă le spui la nivel local». Coerența contradicției sale operează chiar și în acest extrem, detestând să fie un fel de promotor al țării: «Ca scriitoare, se așteaptă să fiu un fel de ambasador, dar asta este ceva ce nu i-ai cere niciodată unui scriitor american, nu sunt o atracție turistică și nu vreau să fiu la o olimpiadă a literaturii».
Și, totuși, Bužarovska este scriitoarea din țara ei cu cea mai mare proiecție internațională în acest moment. O notă pe care vrea să o sublinieze: «Suntem o țară tânără și există complexul că nu avem o literatură veche, că nu avem o limbă veche, dar eu văd asta ca pe o oportunitate de a inventa lucruri noi, de a reuși să fim primii, avem o pagină albă și nu ne temem să ne corupem. Cred că slăbiciunile trebuie văzute ca puncte forte».
