Marisa Jover a încercat să-și înscrie fiica Vega, care este autistă și acum are opt ani, la centrul de educație specială din Almansa, Albacete. Dar directoarea colegiului i-a spus că nu este o idee bună, că ar fi mai bine să meargă la un colegiu obișnuit. La început, lui Jover nu i-a plăcut. «În acel moment eram îngrijorată. Credeam că fie vine la centrul special, fie nu va fi bine îngrijită», povestește ea. Femeia s-a gândit bine și acum se bucură că a urmat sfatul. Fiica ei se simte bine cu colegii ei de la școala publică José Lloret din Almansa. Și acest lucru se datorează, afirmă Jover, muncii profesorilor și, în special, consilierului școlar. Dar și sprijinului pe care centrul obișnuit l-a primit de la colegiul de educație specială din municipiu ― de care mama s-a supărat inițial ―, care trece printr-o transformare profundă: de la a fi colegiul clasic care îi segrega pe copiii cu dizabilități, la a deveni un centru de sprijin și resurse dedicat în principal facilitării incluziunii cu bunăstare a acestor elevi în colegiile și liceele obișnuite.

Cazul colegiului de educație specială din Almansa este o poveste plină de speranță care pare, totuși, condamnată la un final nefericit, din cauza deciziei Consiliului de Educație din Castilla-La Mancha de a reduce finanțarea și de a limita capacitatea profesioniștilor săi de a colabora cu centrele obișnuite. În loc să susțină un model care funcționează și este coerent cu legislația națională și internațională pentru a avansa în incluziune, consiliul menține până acum rigiditatea birocratică care implică faptul că mai puțini elevi înmatriculați înseamnă mai puține fonduri, așa cum se întâmplă de obicei în școala obișnuită.

Elevi ai Centrului de Educație Specială din Almansa, pe 10 aprilie în parcul de lângă centru. Rubén Serrallé

Centrul ― legat de asociația familiilor persoanelor cu dizabilități psihice Asprona și concertat ― este unul dintre puținele colegii speciale din Spania care a pariat pe transformarea într-un centru de resurse. «Se pot număra pe degetele de la o mână», afirmă Lara Astudillo, cercetătoare la Universitatea Autonomă din Madrid. Colegiul a asumat modelul de educație incluzivă stabilit în Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, care prevede că administrațiile trebuie să ofere condițiile care să permită copiilor și adolescenților cu dizabilități să nu fie excluși din sistemul de educație generală. Comitetul ONU care veghează la respectarea acestei convenții a emis două reproșuri dure împotriva Spaniei pentru încălcarea acesteia, în ciuda căreia țara continuă să nu reacționeze.

Lomloe, aprobată în 2020, prevede ca Guvernul, în colaborare cu comunitățile autonome, să elaboreze un plan pentru ca în 2030 «centrele obișnuite să aibă resursele necesare pentru a putea oferi cele mai bune condiții elevilor cu dizabilități». Ajunși la jumătatea termenului, nu există, totuși, noutăți despre acest plan. Iar numărul de elevi din educația specială, 43.074 în anul școlar trecut, nu numai că nu a scăzut, ci a crescut cu 4.167 de la aprobarea Lomloe. În unele cazuri, în ciuda opoziției deschise a familiilor care solicită ca copiii lor să rămână în școala comună.

Linia pe care o apără centrul special din Almansa ― care deservește atât municipiul, de 24.300 de locuitori, cât și alte orașe din zona sa ―, se situează în avangarda incluziunii spaniole și în conformitate cu țările cele mai avansate în domeniu, precum Italia și Portugalia. «Scopul nostru este să închidem sălile de clasă; ca în centrul nostru să nu mai fie niciun elev înmatriculat și copiii, fetele și băieții să se formeze acolo unde se formează restul», afirmă directoarea sa, Marta Sánchez. Colegiul nu are, astăzi, niciun elev de școală primară. Și din cei 12 elevi de liceu, 8 sunt în școlarizare combinată și petrec cea mai mare parte a zilei în liceul obișnuit.

Faptul că nu înmatriculează aproape niciun elev permite colegiului (unde lucrează 12 persoane, aproape toate cu program parțial) să se dedice sprijinirii centrelor obișnuite pentru ca acestea să poată primi în condiții bune copiii cu dizabilități. Profesioniștii săi intră în sălile de clasă de grădiniță, primară și secundară pentru a oferi ajutor fizic și a facilita comunicarea (există elevi care nu au limbaj oral și folosesc comunicatoare, o tehnologie care trebuie învățată să fie utilizată). Oferă ateliere de formare, promovează organizarea de către cadrele didactice a unor grupuri specializate în domeniile care le sunt necesare (cum ar fi Tulburarea de Spectru Autist), fac prevenirea cazurilor de hărțuire școlară și sunt în strânsă legătură cu consilierii centrelor comune (pe care îi consiliază, printre altele, pentru a nu trimite copiii la educație specială). Intrarea lor în centre este întotdeauna planificată cu spirit tranzitoriu, spune Sánchez, de obicei un an școlar sau doi. «Scopul este ca acel sprijin să fie transferat clasei în sine, colegilor și profesorilor. Ca noi să dispărem după ce am reușit să activăm acele sprijinuri naturale», spune Sánchez.

Cu ani în urmă, și în centrul de educație specială din Almansa credeau că este mai bine pentru copiii cu dizabilități să rămână separați de ceilalți. Schimbarea a fost un proces care a dus, spune Sánchez, la convingerea că, pe lângă faptul că este fezabilă, incluziunea educațională este un drept nu numai al elevilor cu nevoi educaționale speciale. «Eu am o fiică adolescentă și vreau să se educe într-o școală diversă, cu oameni diferiți de ea. Dacă dorim o societate cu adevărat justă, echitabilă și incluzivă, trebuie să creăm o școală de acest fel. Nu putem începe segregarea la școală și apoi să ne așteptăm ca societatea să fie incluzivă și echitabilă, este un nonsens», afirmă directoarea.

Își riscă locul de muncă

Angajamentul profesioniștilor de la colegiu a ajuns să le pună în pericol locurile de muncă, deoarece scăderea numărului de elevi înmatriculați a determinat Consiliul de Educație să reducă pentru anul viitor una dintre cele patru săli de clasă concertate. O reducere a fondurilor (care va afecta în special serviciile complementare, precum specialiștii) care se va adăuga la faptul că în anul școlar următor vor câștiga câțiva elevi cu vârsta peste 16 ani care vor merge la centru pentru a realiza programul de tranziție la viața adultă. «Ideal ar fi să facă FP într-un centru obișnuit cu sprijinul nostru, așa cum facem în restul etapelor educaționale. Dar în Almansa nu există o ofertă adaptată pentru aceasta», spune Sánchez. Directoarea solicită o modificare a reglementărilor regionale care să le permită să își continue activitatea, deconectând finanțarea de numărul de elevi înmatriculați și susținând funcția lor de centru de sprijin și resurse.

Atât Rafaela Guardiola, profesoară la liceul public José Conde García din Almansa, unde în acest an studiază clasa a șaptea un băiat care nu are limbaj oral, cât și Esther Carrión, consilieră la școala José Lloret, unde sunt cinci copii care în alte vremuri ar fi fost segregați, asigură că sprijinul colegiului special «a fost fundamental». Ajutorul, afirmă ei, a oferit liniște sufletească profesorilor și a ușurat volumul de muncă pe care îl presupune încercarea de a oferi «educație personalizată atunci când ai 25 de elevi».

Însoțirea familiilor

Centrul din Almansa este un punct de referință pentru grupurile de cercetare spaniole în domeniul educației inclusive. Lara Astudillo, de la Universitatea Autonomă din Madrid, a analizat colegiul din Manchego pentru teza sa de doctorat. Printre succesele sale, cercetătoarea subliniază crearea de relații de încredere și cooperare cu alți actori din municipiu, fiind conștienți «că o transformare de această amploare nu se poate face doar din interiorul centrului». De asemenea, au definit o structură de sprijin și au aplicat un plan care se adaptează la caracteristicile fiecărui elev, familie, profesor și centru educațional și au oferit un rol foarte activ familiilor, pe care le însoțesc «în fața temerilor și incertitudinilor pe care le întâmpină de-a lungul sistemului educațional».

Așezată la o masă din colegiul special la care fiica ei Vega nu a ajuns să meargă ― o clădire nu foarte arătoasă de locuințe pe care o femeie a lăsat-o moștenire asociației Asprona în urmă cu trei decenii și a fost transformată în colegiu ―, Marisa Jover, care are 37 de ani, povestește că în copilărie, ea, care nu-și amintește să fi împărțit clasa cu vreun copil cu dizabilități, simțea teamă când se întâlnea cu unul dintre ei în parc. «Acum cred că printre copiii și fetele care merg la clasă cu Vega vor fi oameni care vor influența societatea în general și în special copiii cu dizabilități; viitori medici, judecătoare sau profesoare. Și cred că faptul de a fi conviețuit cu ea îi va face să vadă normale lucruri care sunt normale. Și cred, de asemenea, că dacă oricare dintre ei va avea într-o zi un copil cu dizabilități, nu le va fi atât de frică ca mie».