Înainte de a începe un duel

Înainte de a începe un duel, cineva ridică sabia pentru a lovi adversarul, dar mișcarea se oprește cu mâna ridicată, iar scena îngheață. Apoi, naratorul schimbă personajele și decorurile, astfel încât alte povești, fără legătură cu acel moment și loc, să continue narațiunea. Acest lucru este extrem de modern. Am avut norocul să am profesori buni cervantiști la Universitatea din Sevilla și m-am gândit la ei când, acum câteva zile, am citit o parte din această scenă din Don Quijote. Este vorba despre celebra întâlnire dintre Don Quijote și basc. Nu am citit-o singură, ci în lectura continuă a lui Don Quijote, pe care Cercul de Arte Frumoase o organizează anual la Madrid cu ocazia Zilei Cărții. Sunt aproximativ 48 de ore de lectură neîntreruptă, care permit celor care se așază liber la coadă să citească fragmentul care le revine, cu voce tare și în fața publicului din auditoriu. În timp ce eram la coadă, i-am auzit pe cei din fața mea citind despre întâlnirea lui Don Quijote cu acel personaj basc. În Secolele de Aur, toți bascii erau numiți „vizcaínos” (basci), în general, caracterizați în glumele și teatrul vremii printr-un stereotip: vorbeau prost castiliana (sintaxă dezordonată, fără articole la substantive...), erau arțăgoși și sălbatici. Desigur, cei care în secolul al XVII-lea văzuseră deja câteva capitole în care Don Quijote se confrunta cu tot ce era nou, uman sau nu, pe drumul său, când au citit că în acțiune apărea un personaj definit drept basc, suspectau deja că nu va fi o discuție prietenoasă. Stereotipurile din narațiuni servesc pentru a da credibilitate argumentului fără a fi nevoie să se oprească pentru a portretiza personajele: trăsături grosolane în descriere și concentrare pe acțiune; mai puțin cine și mai mult ce. Este specific narațiunii populare, iar Cervantes, atât de abil, atât de citit, scris și trăit când și-a conceput cartea, a știut să combine ingredientele rețetei, umplând drumul lui Don Quijote cu întâlniri care au dus la rezultate imprevizibile.

Se termină discursul bascului și sintaxa lui proastă. Continu să-mi aștept rândul la coadă. Un copil preadolescent citește cu multă fluență, dar cu inevitabilele poticniri ale celui care se expune la această proză din secolul al XVII-lea și la fonetica sa, care coincide deja foarte mult cu pronunția noastră, dar cu ale sale „mesmos” și „ansí” („bascul îl aștepta și el cu sabia ridicată”). Pentru că acest Quijote pe care ni-l dau să-l citim la Cercul de Arte Frumoase este o ediție cu litere mari, cu gravuri frumoase, dar nemodernizată. Este un Quijote precum cel care a fost citit în vremea lui, precum cel care a triumfat imediat în Europa în traduceri, în fața ale cărui pagini cititorul nu era avertizat că va citi pasaje violente. Se citește în Cerc fără avertismente contextualizatoare, fără instrucțiuni, în convingerea că cititorul este capabil și știe să meargă mai departe. Coada avansează și citesc paragraful care-mi revine („Don Quijote venea, așadar, așa cum s-a spus, împotriva bascului precaut cu sabia ridicată, cu hotărârea de a-l despica în două”).

Când termin, rămân să-i ascult pe cei care urmează. Cel care dă prin excelență spaniolului cea mai de succes poreclă a sa („limba lui Cervantes”) sună cu accentul meu andaluz, cu accent madrilen, galician, cu un ton străin... Au citit primari, miniștri, secretari de stat, politicieni care guvernează și politicieni în opoziție; au citit ambasadori din diverse geografii, a citit câștigătorul Premiului Cervantes din acest an, scriitorul și academicianul de la Academia Regală Spaniolă, Álvaro Pombo. Paginile lui Cervantes îl țin încă pe basc paralizat cu sabia ridicată, acțiunea nu a progresat încă, dar oamenii continuă să citească ceea ce Cervantes intercalează în opera sa în timp ce a lăsat această scenă de luptă suspendată. Astăzi am spune că este „cinematografic” recursul de a întrerupe narațiunea când este la apogeu pentru a o relua mai târziu și a rezolva în sfârșit. Dar Cervantes o face, are îndrăzneala să spulbere așteptările, să pună între paranteze o luptă pentru a ne putea imagina, inocenți, că poate sabia bascului nu cade pe urechea lui Don Quijote.

Așezată, mă abstractizez puțin de lectura celor care-mi urmează, mă uit la tavan. În hiatul pe care-l face narațiunea, m-am gândit că acest Quijote a înfrățit în paginile sale și în această fericită inițiativă de lectură a Cercului politicieni de diferite orientări și că în această sală s-au auzit mai multe accente decât într-o zi întreagă de televiziune generalistă din Spania. Această operă menține o anumită capacitate, chiar dacă este pusă în scenă, de a ne reuni și de a ne face să coincidem, fără lozinci sau directive de înțelegere. „Eu știu cine sunt”, a spus Don Quijote înainte de a muri. Nu știu cine suntem toți acești spanioli atât de diferiți, dar în orele acestei lecturi continue părem oameni dintr-o societate civilă care se poate înțelege, în linii mari, fără dispute, sub identitatea culturii, concentrați pe acțiune și cu sensul comunitar al unei lecturi în grup. Mai vin oameni noi să citească, suspensarea episodului bascului se termină. Mă ridic de pe scaun după ce a ajuns acea scenă în care misterul este rezolvat. Da, săbiile cad pe adversari. Paranteza a fost o iluzie.