În câteva cuvinte
Expoziția "Flor Hispania" a artistului David Bestué la CA2M din Móstoles, Madrid, oferă o privire profundă asupra capitalei spaniole. Artistul portretizează orașul ca pe un organism complex și contradictoriu, unde se întâlnesc puterea și viața de zi cu zi, numindu-l "o ruină care funcționează".
În locul de onoare din holul sediului Băncii Spaniei, pe strada Alcalá din **Madrid**, se află o sculptură mare a lui Jorge Oteiza, intitulată „Elogiul nemulțumirii”. Titlul, pe lângă replica acidă dată lirismului **„Elogiului orizontului”** al lui Chillida din Gijón, ascundea o altă semnificație profundă. Aceasta era o versiune mărită a unei mici machete din **„Laboratorul de cretă”** al lui Oteiza, pe care o intitulase inițial **„Hau Madrilentzat!”** (Asta e pentru Madrid): structura schița un gest de „flegmă” și reprezenta, pentru Oteiza, „un răspuns vizual al Țării Bascilor la centralismul politicienilor orbi și surzi din **Madrid**”.
Acest gest de sfidare, plasat chiar în nasul puterii capitaline, stă acolo din 1992 și este un simbol al ironiei combative a lui Oteiza, dar și al unui sănătos **„pasotismo”** (indiferență/nonșalanță) (sau poate o insuportabilă fudulie?) și al capacității de a înghiți a unui oraș-lume omnivor care asimilează și digeră totul. Un oraș care s-a născut din nimic, din pură voință politică în secolul al XVI-lea, și care de atunci, împotriva oricăror previziuni și a oricărei rațiuni, prosperă, se dezvoltă și atrage imperturbabil ce este mai rău și ce este mai bun din iluzoriul stat-națiune **„baroc”** visat de Habsburgi.
**David Bestué** plasează macheta ca pe o mini-fabulă la începutul parabolei sale mai mari și strălucite, intitulată **„Flor Hispania”**. El reunește numeroase lucrări selectate din colecția CA2M (și nu numai) și opere proprii recente pentru a construi un portret și o poveste despre **Madrid** ca oraș și ca idee, ca loc unde se adună viețile a milioane de oameni și visurile, abuzurile și delirurile puterii. Acestea din urmă se combină sau se împiedică reciproc pe teren de secole, într-un talmeș-balmeș care face imposibilă planificarea despotică și iluminată a Barcelonei sau a Parisului, dar și proliferarea pragmatică și liberală a Londrei. Orașul este un fel de **„fiare vechi care funcționează”** sau **„o ruină care funcționează”**, care abundă și rezistă cu îndârjire oricărei tentative de a fi redus la esență.
Bestué propune să povestească despre el pornind de la o opoziție fundamentală Nord-Sud: în partea de sus, granitul de la **El Escorial** și Cuelgamuros, piatra neo-herreriene și cu o energie negativă, loja de pe **Bernabéu**, separeurile din Quintín și Amazónico, marile turnuri ale puterii corporative și snobismul stupid și aspirațional din **Sanchinarro** sau Las Tablas. Le întruchipează eternele **menine** ale lui Manolo Valdés, machetele lui Foster, „copiii” șaizecistilor din Serrano din fotografiile lui **Gonzalo Juanes**.
În partea de jos, cărămida roșie și în stil **mudéjar**, cartierele populare și **arhitectura** de după război, echipele **Atleti** și **Rayo**, **dealurile golașe ale Școlii din Vallecas**, gropile de gunoi. Acestea sunt evocate de fotografiile lui Pancho Lasso și operele lui Alberto pe Cerro Almodóvar, umila arheologie domestică exhumată în vechile așezări din sud, formidabilul „stomac”-groapă de gunoi de la **Valdemingómez**.
Aceasta este o schemă eficientă pentru a sintetiza complexul, deși lasă inevitabil într-un „țara nimănui” enclavele republicane, laice și științifice precum Colina de los Chopos, Guadarrama Instituției Libere de Învățământ și Societatea Peñalara sau strada Velintonia. Bestué nuanțează imaginea apelând la munca **artiștilor** care se încăpățânează să pătrundă prin crăpăturile și cotloanele orașului și să scoată la lumină **„defectul” (glitch)** din fiecare mare narațiune: fotografiile **„dark rooms” gay** ale lui Álvaro Perdices, scanările de tencuieli ale Patriciei Esquivias ca mostre ale florei bacteriene a orașului, monumentul dedicat lui La Veneno murdărit și cu flori în Casa de Campo, săpăturile în subsolul orașului realizate de Lara Almárcegui.
Soliditatea și suflul poetic al acestei expoziții se datorează erudiției și ochiului ager al artistului pentru detaliul elocvent
Soliditatea și suflul poetic al acestei expoziții-operă îi vin de la erudiția și ochiul ager al lui **Bestué** pentru detaliul elocvent și revelator. El lucrează de mulți ani la opere, **expoziții** și cărți pentru a „captura viața afectivă a țării”. Acea viață care se ascunde și se arată în același timp pentru cine știe să privească un teritoriu și o **arhitectură** ce reprezintă, de asemenea, un peisaj politic și moral.
În aceeași linie au fost lucrarea sa lucidă **„El Escorial, imperiu și stomac”** (2021) și două expoziții anterioare memorabile: **„Ciutat de Sorra”** (Orașul de Nisip), la Fabra i Coats din Barcelona (2023), care a aplicat aceeași metodă pentru a portretiza **Barcelona**, scindată între tradiția sa anarhică și de primire, ambițiile naționaliste și speculațiile imobiliare ale extinderilor succesive, olimpiadelor și forumurilor; și **„Rosi Amor”**, în subsolurile nevăzute ale muzeului **Reina Sofía** (2018), care deja se lansa în a distila esența multiplelor fețe ale **Madridului** (**El Escorial**, Las Tablas, Vallecas).
Noile piese proprii pe care le intercalează în această **expoziție** sunt exerciții de alchimie similară. La fel ca în Rosi Amor, Bestué construiește un fel de „farmacie mentală” unde elaborează formule magistrale, distilate și precipitate. **Sculpturile** sale lucrează prin amalgamare și triturare, uneori literală, a ideilor și a substanțelor. De exemplu, atunci când reproduce în rășină plafoanele și elementele de susținere proiectate de Moneo pentru **gara Atocha** și le încorporează petale de mac din terenurile virane din sudul **Madridului**, chiparos din Aranjuez și măturici pentru a evoca acel nod al centrului și periferiei unde s-au cristalizat brutal geopolitica și viețile oamenilor obișnuiți în urma **atacurilor din 2004**.
Bănci, ministere, **Airbnb**, noi baruri de tapas, pseudo-**„majismo”** în stil **Ayuso**, noi cartiere în **Usera** și **Legazpi**: toate acestea încap în distilatul dulce-amar al lui **Bestué**. Borja Casani, în publicația atent gândită care însoțește expoziția, spune că în **Madrid**, în cele din urmă, „ceea ce contează este povestea banilor”. Dar el avertizează, de asemenea, că schimbările ajung întotdeauna neobservate, aduse de curentul neoprit al intereselor și obiceiurilor oamenilor: „Când te oprești să le privești, poate îți par oribile, dar așa s-a întâmplat întotdeauna”.
**Expoziția „David Bestué. Flor Hispania”** este deschisă la **CA2M** din **Móstoles (Madrid)** până pe 24 august.
