De ce suntem atât de obosiți?

Toate prietenele mele, rudele, colegii de serviciu și cunoscuții împărtășesc cu mine o dorință identică pentru aceste zile sfinte: odihnă. Cu toții ajungem în zilele libere cu o nevoie radicală de odihnă, dar când se termină paranteza vacanței, adesea tânjim după timp pentru a ne odihni de oboseala vacanței. A trăi a devenit pentru o imensă majoritate un exercițiu epuizant. Faptul că săptămâna aceasta vreau să scriu despre odihnă este, de fapt, o modalitate de a cere odihnă și pentru mine în această rubrică. Să nu mă mai gândesc la ce se întâmplă în lume și despre ce aș putea formula o opinie mai mult sau mai puțin interesantă sau adecvată. A gândi lumea înseamnă, de asemenea, a se odihni pe ea, a o privi încet, a rămâne fără cuvinte, a nu spune nimic. Și iată-mă, în tăcere, relaxată și cu o întrebare asupra căreia să reflectăm împreună: de ce sunt atâția oameni atât de profund obosiți? Cred că presiunea pe care o punem asupra fiecăruia dintre actele noastre este ceea ce ne obosește atât de mult. Există un nivel de exigență în atmosfera mentală a timpului nostru care este imposibil de menținut. Varietatea sarcinilor cu care ne confruntăm este din ce în ce mai mare și toate au aceeași importanță. Este la fel de important să duci copilul la școală (și să o faci bine, cu dragoste, cu bucurie, cu educație pozitivă), să planifici vacanțele (să rezervi repede și ieftin, să găsești restaurantele cel mai bine cotate, să cumperi bilete, să faci fotografii bune), să te descurci bine la întâlnirea cu șefa ta sau la examen sau la antrenament, să reflectezi asupra sănătății tale sexuale sau să închei o întâlnire pe Bumble. Și această exigență mentală este extenuantă, insuportabilă aș spune. Este ca și cum am fi pierdut ierarhia actelor și a obiectivelor și, apropo, ceea ce se numea înainte priorități vitale. Acum prioritatea existențială este totul. Așa că nu obosește viața, ci modul de a o trăi.

Mai multe informații Odihna este privită cu ochi răi: arta pierdută a repausului Și acest nivel de exigență se transformă uneori într-o lespede deasupra capului nostru, tone de obligații care ne acoperă ca o masă de ciment paralizant. Totul devine laborios și anevoios și pierdem, în cel mai rău caz, acea fericită nepăsare care este indispensabilă pentru a înfrunta viața cu o anumită lejeritate și bucurie. Dar cum te apropii de lejeritate cu greutatea cimentului cu care ți-ai acoperit viața? Dacă mergi să mănânci, mai întâi trebuie să pregătești mâncarea. Dacă mergi să pregătești mâncarea, mai întâi trebuie să o cumperi. Dacă mergi să cumperi, mai întâi trebuie să fi câștigat bani. Dacă ai deja banii, atunci va trebui să ai o profesie pentru a fi obținut acei bani. Fiecare act uman se divide în infinite lumi neterminate și inepuizabile, iar noi, care știm acest lucru, ne epuizăm doar gândindu-ne la efortul radical cu care vrem să întreprindem fiecare dintre sarcinile pe care, desigur, le considerăm transcendente una câte una și fiecare în sine, la fel de mult sau mai mult decât obiectivul lor. Și care este obiectivul vacanței? Să ne odihnim, am spus deja. Dar, paradoxal, de îndată ce propunem odihna ca pe un obiectiv, se întâmplă că am transformat-o într-o altă muncă și, fără să ne dăm seama, am transformat-o într-un alt scop de neatins. Așa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să ne dorim să fie din nou luni. Poate atunci, dacă vom lua rutina cu lejeritatea pe care o merită, vom obține în sfârșit o vacanță binemeritată... de noi înșine.