Scaunul gândirii: o analiză a eficacității și a alternativelor sale

Scaunul gândirii, cunoscut și ca „colțul de gândire”, este o tehnică utilizată de zeci de ani de familii și educatori. Deși folosirea sa a scăzut în ultimii ani, este încă folosită în unele medii ca o corecție, ceea ce generează dezbateri și controverse în domeniul creșterii copiilor, educației și sprijinirii copiilor.

Psihologul american Arthur W. Staats a popularizat conceptul scaunului gândirii în anii 1960. Staats, care și-a dedicat viața și studiile psihologiei comportamentale, a fost profesor emerit la Universitatea din Hawaii și a introdus termenul de „timp pozitiv”, sau întărire, mai bine cunoscut sub numele de tehnica colțului de gândire. Contrar credinței populare, specialistul a conceput această metodă pentru a fi utilizată de adulții care aveau copii în grija lor, fie ei educatori sau părinți, și nu ca un instrument pentru a corecta comportamentul copiilor, așa cum a fost în cele din urmă folosită.

Datele privind abuzul asupra copiilor din acea perioadă crescuseră atât de mult încât erau îngrijorătoare pentru acest psiholog, deoarece violența fizică și verbală era o metodă obișnuită de educare a copiilor. Staats a creat o tehnică bazată pe timpul pozitiv în situații în care adultul simțea că nu-și poate controla furia, furia sau mânia. Astfel, în momentul în care simțea aceste emoții, se așeza pe un scaun sau fotoliu timp de câteva minute, gândindu-se la o altă modalitate de a acționa, în loc să o facă prin impuls și violență, așa cum făcuse. Și, în plus, acest timp de reflecție îi servea pentru a reflecta, a conștientiza situația și a-și calma furia, fiind capabil să-și reducă furia și furia înainte de a acționa.

Ceea ce Staats nu știa este că adulții vor schimba abordarea. Astfel, punerea în practică cea mai răspândită a acestei resurse a dus la faptul că minorii sunt cei care trebuie să se așeze pe scaun pentru a reflecta asupra acțiunilor lor și a-și controla furia, în loc de adulții care le însoțesc educația. A cere unui minor să se așeze pe un scaun pentru că nu respectă regulile este o pedeapsă. Eroarea de a dori să aplicați această resursă cu minori este să credeți că aceștia au capacitatea de a reacționa ca un adult: reflectând, gândindu-se și beneficiind de utilizarea acestui instrument. Acest lucru nu este cazul, deoarece copilul nu are maturitatea cerebrală pentru a acționa ca adultul, așa cum a propus scaunul gândirii Staats. Prin urmare, a cere minorilor să se așeze în colțul de gândire atunci când nu respectă regulile stabilite sau când nu-și pot stăpâni furia sau furia, nu va da rezultatele sau beneficiile pe care Staats le demonstrase prin studiul acestei resurse. Era un instrument gândit și axat pe capacitățile unui adult cu un creier deja dezvoltat și matur.

De fapt, a cere unui minor să se așeze pe un scaun pentru că nu respectă regulile sau limitele stabilite poate fi o resursă pe care acesta o integrează ca o corecție negativă sau o pedeapsă, deoarece nu are nimic de-a face cu o consecință naturală a acțiunii efectuate de minor. Copilul, de asemenea, nu este capabil să reflecteze la ceea ce a făcut în mod independent, deoarece nu are maturitatea cerebrală și nici capacitatea de a face acest lucru, având nevoie de adult pentru a putea efectua această reflecție.

Dificultăți potențiale generate de scaunul gândirii

Scaunul gândirii poate genera diferite dificultăți la minori:

• Poate provoca stima de sine scăzută, deoarece resursele folosite ca pedeapsă sau corecție îl fac pe minor să simtă că nu este suficient pentru mediul său apropiat. Este necesar să punem capăt ideii că copilul trebuie să se simtă rău pentru a-și schimba comportamentul și a învăța să facă bine.
• Legătura de atașament dintre adult și copil poate fi afectată de comportamente și tipare care îl fac pe minor să se simtă puțin iubit și expus, adică trebuie să știe că adulții săi de referință îl iubesc necondiționat în orice situație. Asta nu înseamnă că limitele nu sunt necesare, ci că acestea pot fi stabilite cu fermitate, dar și cu amabilitate și respect.
• De asemenea, minorii pot integra faptul că actul de a gândi este un fapt negativ, deoarece sunt invitați la aceasta ca o corecție. Departe de această idee, reflecția implică îmbogățirea de sine la toate nivelurile și este necesar să încorporeze acest mesaj încă din copilărie.
• Pot simți teamă de singurătate, deoarece acest instrument îi invită să gândească singuri, fără însoțirea nimănui, înțelegând că singurătatea poate fi ceva negativ, în loc să-i învețe să vadă singurătatea aleasă ca un cadou pentru viață.

Ca alternativă la toate acestea, ar putea fi util să stați cu minorul și să-l întrebați despre ceea ce s-a întâmplat, ajutându-l să tragă concluzii cu sprijinul și însoțirea adultului. Dar nu ca o corecție sau sancțiune, ci ca un instrument de reflecție și învățare, unde se simte însoțit de figurile sale de referință, stabilind astfel o legătură de atașament sigură și sănătoasă cu părinții și educatorii săi.