În câteva cuvinte
Despărțirile sunt profund dureroase din cauza fricii de pierdere și a loviturii aduse stimei de sine. Vindecarea necesită reconectarea cu iubirea proprie, înțelegerea etapelor emoționale (negare, furie, tristețe) și acceptarea finală. Procesul este unic pentru fiecare, iar concentrarea pe recunoștință și renunțare ajută la regăsirea păcii interioare.
Unul dintre principalele motive pentru care oamenii apelează la terapie psihologică este legat de problemele de dragoste, suferința din dragoste și despărțiri. Uneori, trecerea printr-o despărțire amoroasă, nevoia de a renunța și de a lăsa în urmă definitiv pe cineva pe care ți-l dorești alături, dar care nu este pentru tine, poate fi o experiență traumatică și complexă. Este una dintre experiențele care ne provoacă cea mai mare suferință și pentru care suntem cel mai puțin pregătiți.
Dar de ce ne este atât de greu să renunțăm? De ce poate fi atât de traumatică să trăiești o despărțire amoroasă? În cabinet, observăm că acest lucru se întâmplă în principal din două motive.
Pe de o parte, există frica de schimbare sau, altfel spus, frica de pierdere. Într-o despărțire se produce o pierdere care merge mult dincolo de simpla absență a persoanei de lângă noi: se pierd odată cu ea rutinele noastre, proiectele de viitor comune, visul de a îmbătrâni împreună, iluzia de a crea o familie, de a ne bucura de copiii noștri cu normă întreagă… Și, în mod normal, nu suntem pregătiți pentru asta. Este o frică ce își are originea în creier, iar știința ne-a demonstrat că acesta se străduiește neîncetat să ne mențină în viață, dar și să economisească energie și să evite suferința. Creierul interpretează că, dacă nimic nu se schimbă, totul va fi mai ușor; cunoaște situația și știe ce trebuie să facă pentru a-și atinge obiectivul. De aceea, va încerca să evite pierderea cu orice preț, deoarece confruntarea cu o nouă situație presupune un efort suplimentar. Și de aceea refuzăm să acceptăm realitatea, preferând auto-amăgirea în locul înțelegerii și victimizarea în locul libertății.
Pe de altă parte, despărțirea amoroasă este adesea atât de traumatică pentru că reprezintă o lovitură dură pentru stima noastră de sine. Am fost părăsiți. Nu mai suntem iubiți, iar acest lucru îl putem interpreta ca însemnând că nu suntem suficienți, valoroși, merituoși sau demni. Ne este greu să ne privim din nou cu dragoste, să ne tratăm cu bunătate și compasiune. De aceea, ne împotrivim să renunțăm la ceea ce consideram că ne oferea valoare.
Nu suntem conștienți că este necesar să ne iubim cu adevărat pe noi înșine pentru a renunța la cineva care nu ne mai iubește sau pentru a renunța la ceea ce nu ne mai aparține. Uităm, de asemenea, că poate nu ne-a aparținut niciodată. Viața ne-a adus acea persoană în cale ca pe o oportunitate de a învăța, de a crește și de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine.
De aceea, atunci când trebuie să traversăm durerea insuportabilă și adesea traumatică a unei despărțiri amoroase, cel mai recomandat este să parcurgem un proces de reconectare cu iubirea față de noi înșine și să demonstrăm creierului nostru că suntem capabili să ne reconstruim viața fără acea persoană care, la urma urmei, nu mai vrea sau nu mai merită să fie alături de noi.
Este un proces pe care trebuie să-l facem fără grabă, dar și fără pauză, având în vedere că elementul cheie incontestabil care va face diferența este întotdeauna același: educația (înțelegerea). Doar dacă avem informațiile necesare despre ceea ce ni se întâmplă, vom reuși să înțelegem că este normal ca la început să refuzăm să credem că ni se întâmplă asta. Vom putea înțelege că este normal să simțim furie sau dorință de răzbunare față de cel care presupunem că ne-a rănit sau că este normal să simțim că navigăm în adâncurile celei mai absolute tristeți. Dar vom ști, de asemenea, că, odată parcurs acest drum, vom ajunge la mult dorita și vindecătoarea acceptare.
Mai presus de toate, este important să ne amintim că fiecare proces este unic, că fiecare persoană este diferită și că, oricât de asemănătoare ar părea uneori, fiecare poveste este trăită într-un mod particular. Să încercăm să evităm să ne judecăm sau să ne comparăm cu ceilalți. Să ne concentrăm pe propria experiență, pe emoțiile noastre și pe ceea ce simte fiecare în interior. În cabinet vedem frecvent că acele persoane care se compară cu altele și se chinuie cu gânduri de genul „nu voi depăși niciodată asta”, „cazul meu este mai rău” sau „mie îmi va lua mult mai mult” într-un fel se programează să trăiască experiența așa cum se așteaptă. Dar nu trebuie să fie așa. Toți, fără excepție, suntem pregătiți să facem față unei despărțiri.
Epictet spunea că ar trebui să privim viața ca pe un banchet. Când ți se oferă tăvile, întinde mâna și servește-te o porție moderată. Dacă o sursă trece pe lângă tine, bucură-te de ceea ce ai în farfurie. Și dacă un deliciu încă nu ți-a fost oferit, așteaptă-ți răbdător rândul.
Capacitatea de a renunța la ceea ce nu este pentru noi, la ceea ce pleacă sau trece pe lângă noi, ne va ajuta întotdeauna să ne regăsim pacea și să ne înțelegem mai bine rănile. Dar capacitatea de a valora și de a mulțumi pentru tot binele pe care îl avem încă și pentru fiecare dintre persoanele care continuă să fie acolo ne va permite să conștientizăm ce contează cu adevărat: iubirea, bunătatea și acei oameni care, în ciuda celor mai întunecate furtuni prin care am trecut, nu ne-au părăsit niciodată.
