Să vedem dacă este adevărat că există îngeri.

Ascult discursuri politice unde pare că ar exista. Dar eu nu găsesc nimic sacru în conduceri, nu aud chemări divine asupra niciunui teritoriu. Văd politicieni, responsabili publici ieșiți din listele electorale, care gestionează cu mai mult sau mai puțin succes ceea ce le revine, în termenul și în proporția pe care le-am dat-o cetățenii la vot. Dar pare că ar exista îngeri. Acestea sunt fraze reale, spuse de politicieni sau gestionari instituționali cu ideologii diferite și al căror subiect este o comunitate autonomă: «Galicia este chemată să fie o icoană a secolului XXI», «Aragon este chemat să fie un punct de referință în inteligența artificială», «Valencia este chemată să fie unul dintre hub-urile mondiale în mobilitate sustenabilă», «Andaluzia este chemată să fie o putere energetică», «Madrid este chemat să fie un catalizator disruptiv», «Catalonia este chemată să fie o axă de stabilitate interculturală în peninsula Iberică, în sudul Europei și în vestul Mediteranei»... Nu intru în ceea ce sunt chemate să fie aceste comunități autonome (deși îmi vine: hub-uri, catalizatori, groaza de a spune «Spania» când situezi Catalonia pe hartă...). Mă concentrez pe expresia care se repetă în toate enunțurile: a fi chemat să.

Să recurgem la trucul pe care profesorii răi de Gramatică îl recomandau pentru a identifica subiecții în fraze: să întrebăm cine verbului. Cine cheamă?, cine este agentul aici? Observați surprinzătoarea unitate retorică pentru a omite agenția acestei chemări, pentru a nu declara identitatea celui care cheamă și pentru a folosi, desigur, fraza întotdeauna subliniind realități fascinante. Nu vă așteptați ca nimeni să spună că comunitatea sa este chemată să fie un teritoriu depopulat, o axă a inegalităților sau o icoană a precarității. A fi (sau a fi) chemat este folosit în spaniolă istoric. Uneori, este folosit în medii în care entitatea care cheamă nu este specificată, deoarece este subînțeleasă și nu este identificabilă într-o persoană concretă. Să ne gândim la expresii precum a fi chemat sub arme sau a fi chemat la vot (armele și urnele, aici conectate); în domeniul militar, a fi chemat urmat de un nume de loc era a fi numit să ocupe un post acolo; în religie, apelul este făcut de o entitate divină: amintiți-vă de «chemarea lui Dumnezeu» sau de faimosul citat biblic «mulți sunt chemați, dar puțini aleși».

Când aud că un teritoriu este chemat să fie ceva, mă întreb despre agentivitatea acestei fraze: am primit o vizită divină care ne-a indicat să îndeplinim o misiune, un destin? Mă întreb ce fel de înger vestitor apare unui politician pentru a-i spune că teritoriul său, și nu altul, este chemat să joace un rol principal în ceva. Este adevărat că, datorită localizării unui loc, a demografiei sau a țesutului său de afaceri și academic, există spații în care este mai ușor să se dezvolte strategii orientate spre o realizare concretă. Dar nu este același lucru să spunem, de exemplu, «Extremadura este chemată să...» cu a declara «Extremadura are condițiile pentru...». Pentru că dacă o spunem așa, în acest al doilea mod, reducem ideea de mesianism a frazei și facem evidentă responsabilitatea politică asupra scopului urmărit; subliniem că, în fața unei potențialități preexistente, corespunde celui care exercită gestiunea politică și administrativă sarcina (agenția) de a lucra pentru a atinge un obiectiv specific și de a profita de acest avantaj.

Când vorbește, politica trebuie să clarifice cine își asumă responsabilitatea pentru acțiuni; mă îndoiesc de ideea de predestinare în acest timp al naționalismelor și populismelor. Pentru că, aplicat teritoriilor, mesianismul construiește noțiunea, la fel de profund exclusivă ca și rasistă, că există ceva istoric și supraideologic care marchează drepturile unui spațiu față de altele, că un halo divin a atins un teritoriu pentru ca acesta să fie ceva ce ceilalți nu vor putea fi, și că alesul pentru a îndeplini misiunea este acel păstor al alegătorilor care răspunde chemării îngerului.

Nu este prima dată când o citez în aceste pagini pe filologul argentinian María Rosa Lida (1910-1962). Cititorii îmi vor spune (și vor avea dreptate) că se vede că scot la iveală panteonul academic divin pe care mi l-am construit eu însămi. Cred că este cazul. O publicație postumă a lui Lida a fost lucrarea «Doamna ca o capodoperă a lui Dumnezeu», unde a trecut în revistă textele antice care o considerau pe femeia iubită ca rezultat al mâinii divine. Încep să tremur gândindu-mă că alimentăm tropul comunității autonome ca o capodoperă a lui Dumnezeu, și că la adorațiile sau latriile existente deja (egolatrie, heliolatrie, idolatrie sau pirolatrie, printre altele) trebuie să adăugăm, scuzați-mi invenția de cuvânt, regionlatria.

Vreau să cred că ne confruntăm cu un recurs retoric nefericit care, sprijinit pe strategia de a delega altora atingerea unor obiective legitime, a prins în discursul politic. Teritoriile nu sunt invocate să facă nimic, nimeni nu cheamă un loc să fie într-un fel sau altul. Să scoatem cădelnița din politică, din respect pentru politică și pentru cădelnițe. Prefer religiile cunoscute, cele care se văd venind; prefer îngerii de-o viață, cei care nu atribuiau sarcini fantastice unei comunități autonome, cei care nu spuneau hub ci ave.