În câteva cuvinte
Articolul descrie tranziția dificilă a Siriei de la un regim opresiv, caracterizat de teroare și tăcere, la o nouă eră post-revoluționară marcată de speranță, dar și de epuizare. După ani de conflict și ingerințe externe (Iran, Israel, SUA, Turcia), poporul sirian aspiră la normalitate și reconstrucție. Autoarea subliniază inițiativele locale de redresare și progresele în justiția tranzițională, dar și obstacolele create de interesele geopolitice. Concluzia este un apel ca Siriei să i se permită să se refacă fără sabotaje externe, solicitând fie ajutor constructiv (în justiție, energie, deminare), fie, cel puțin, neintervenție, pentru a permite țării să atingă o stare de «plictiseală» pașnică.
A trecut mult timp de când Siria a încetat să fie acea țară despre care nu se știa nimic, care nu genera titluri și nu ocupa primele pagini. «Regatul tăcerii»: aşa o descria renumitul lider comunist Riad Turk, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieții în închisorile regimului Assad. Doar sirienii erau conştienți de teroarea care se ascundea în spatele acelei tăceri.
Această dualitate între aparență şi realitatea Siriei a fost foarte bine explicată de scriitorul siro-german Rafik Schami, prin metafora «etajului cu două niveluri»: cine vizita țara ca turist rămânea de obicei impresionat de frumusețea ei, de siguranța străzilor, de diversitatea oamenilor, de pacea aparentă. Acest vizitator rămânea la etajul superior al Siriei.
Dar exista un etaj inferior, un subteran invizibil pentru turiştii care nu ciuleau urechile. Acest subteran clocotea de orori, torturi şi umilințe la care era supus oricine îndrăznea să ridice vocea. Acest subteran era «Assad pentru totdeauna», «Assad sau ardem țara», lozincile care au răsunat în urechile sirienilor ani de zile, până când sirienii înşişi le-au făcut să explodeze. Mai întâi cu revoluția din 2011, apoi cu răsturnarea regimului în decembrie 2024. Închisori precum cea din Sednaya, «abatorul uman unde se tortura la scară industrială», au fost golite şi o nouă perioadă s-a deschis pentru țară.
Nimeni nu poate regreta acea teroare, nici pacea aparentă care adăpostea exterminări, orfani şi nenumărate nedreptăți cotidiene. Nimeni nu poate regreta corupția sistemică, clasismul, cruzimea, lipsa totală de libertăți. Dar uneori este tentant să regreți tăcerea, chiar şi cea a cimitirelor. Să-ți aminteşti cu nostalgie de acea ingenuitate a celor care priveau țara fără mari cunoştințe, dar şi fără mari aşteptări. Dintr-o viziune orientalistă, dar bine intenționată. Acel gest de uimire când eram întrebați «De unde este familia ta?», acel «Din Soria?», acele «Ah, ce interesant!». Puțini oameni localizau Siria pe hartă şi încă mai puțini îşi vărsau prejudecățile asupra unei țări vecine, dar necunoscute. Tăcută, poate plictisitoare.
Astăzi, noi, cei care cunoaştem Siria, care încercăm să explicăm complexitatea ei în timp ce o trăim sau chiar o întruchipăm, primim zilnic tot felul de întrebări, comentarii, solicitări, cereri. Unele provin de la personaje neaşteptate, al căror interes brusc pentru țară surprinde: youtuberi cu ideologie nazistă, podcasteri negaționişti ai pandemiei sau vaccinurilor, prezentatori de emisiuni specializate în OZN-uri şi fenomene paranormale... Adesea foarte insistenți, mai plini de răspunsuri şi lecții decât de întrebări sau de o curiozitate autentică.
Există şi insulte, agresiuni şi amenințări. Acuzații din partea unor persoane non-siriene cu ideologii variate, de la ultracatolici «îngrijorați de jihadism» până la persoane din orbita stalinistă (orice ar însemna asta astăzi) care îi acuză pe sirieni că sunt «slujitorii imperiului». Al cărui imperiu? Se pare că există doar unul. Poate că acest ultim aspect este adevărat, poate că după recenta alianță între Statele Unite ale lui Trump şi Rusia lui Putin ne îndreptăm cu adevărat spre existența unui singur imperiu. Unul împotriva popoarelor, mai singure şi mai neajutorate ca niciodată.
Cu toate acestea, poporul sirian continuă să facă paşi, reconstruind ceea ce a fost distrus timp de decenii. Cooperative de femei, pepiniere, inițiative locale pentru revitalizarea producției agricole şi artizanale. O nouă declarație constituțională, noi miniştri, inițiative studențeşti pentru a analiza proiectul constituțional şi a propune modificări. Progrese în justiția tranzițională pentru a investiga crimele împotriva umanității, a judeca responsabilii şi a despăgubi victimele, informate de munca de ani de zile a unor grupuri precum Forumul Familiilor pentru Libertate sau Asociația Familiilor Caesar. De asemenea, proteste în stradă pentru a cere mai multe eforturi, mai multă coordonare, mai multă incluziune, mai multe răspunsuri pentru familiile dispăruților, proteste care ar fi fost de neconceput acum doar câteva luni.
În acelaşi timp, o rețea de interese înconjoară țara şi o strânge la fiecare pas. Ne trezim cu manevre ale regimului iranian şi ale brațului său armat în regiune, Hezbollah, incitând la ură împotriva a tot ce nu se aliniază cu axa şiită. Ne taie respirația ştirile despre masacre pe coastă, sute de persoane ucise, un nou doliu peste nenumărate alte doliuri. Înserăm cu o conversație între Israel şi Statele Unite despre strategia de a «destabiliza» Siria, deşi Siria de astăzi nu a lansat nicio agresiune, nici măcar o singură amenințare la adresa statului care îşi anunță fără rețineri planurile de a reconfigura întreaga regiune. Noua zi aduce bombardamente turceşti în nord, bombardamente israeliene în sud. Prieteni care sună terorizați, o clădire făcută bucăți, patru civili ucişi în Deraa. De ce? Nu este nevoie de motive, apele sunt tulburi şi impunitatea este absolută.
Un lucru este cert: noi, sirienii, suntem epuizați. De decenii de totalitarism, de ani de război care a îngropat o revoluție legitimă, de ingerințe care nu încetează. Poate că, mai mult decât tăcere, ceea ce avem nevoie noi, sirienii, în acest moment este puțină plictiseală. Să putem să ne plictisim, măcar câteva zile. Să se deschidă calea unei normalități leneşe, fără şocuri. Să nu se întâmple nimic.
Pentru ca Siria să redevină «o țară plictisitoare», trebuie să înceteze încercările de a o sabota. Cine doreşte cu adevărat să ajute trebuie să ştie că sunt multe de făcut. Este nevoie de sprijin în nenumărate domenii: de la justiția tranzițională, cu urgențe critice în chestiuni precum identificarea medico-legală, până la dezvoltarea energiilor regenerabile sau sarcini de deminare, deoarece minele moştenite de la regimul Assad continuă să facă victime zilnic. În toate aceste domenii, Spania în special dispune de o vastă experiență şi de o oportunitate unică de a contribui la stabilitatea şi pacea unei țări vecine.
Cei care nu doresc să ajute, ar fi suficient să nu încurce. Să ne lase să mergem mai departe, fără piedici, fără bombardamente, fără lozinci de destabilizare. Fără ca unii şi alții să-şi proiecteze planurile — sau fanteziile, sau prejudecățile — asupra unei țări care încearcă din toate puterile, după toate şi în ciuda tuturor, să avanseze. Să ni se permită luxul de a ne plictisi, măcar puțin.
Leila Nachawati Rego este profesoară de Comunicare la Universitatea Carlos III din Madrid şi autoarea cărții «Cuando la revolución termine» (Turpial). Text scris de Sorina Dragomir — Sorina este o jurnalistă care scrie despre probleme sociale din Spania, ea are abilitatea de a ridica întrebări importante şi de a atrage atenția publicului.
