În câteva cuvinte
Articolul explorează implicațiile tehnologiei, în special ale inteligenței artificiale, asupra modului în care percepem moartea și doliul. Se discută despre reconstrucția digitală a defuncților, dreptul la uitare și necesitatea de a reglementa odihna post-mortem în era digitală. Autoarea argumentează că este esențial să învățăm să acceptăm moartea și să ne desprindem de cei decedați, subliniind importanța tăcerii și a absenței pentru igiena emoțională și respectul față de viitor.
Învierea digitală, dreptul de a fi uitat și morții omnivinculați
În 2012, era încă o noutate să participi prin videoconferință la înmormântarea unei persoane dragi sau ca nașul să-și țină discursul scris pe smartphone. Ambele evenimente sunt acum obișnuite, deși poate nu am avut ocazia să contractăm servicii funerare online sau să solicităm opțiunea de videoconferință la un astfel de ritual din cauza imposibilității de a ne deplasa. Industria funerară este foarte conștientă de aceste progrese tehnologice, în care anumite companii din sector sunt pioniere, în timp ce altele se limitează la actualizarea site-ului lor web. Compania chineză de servicii funerare digitale Shanghai Fushouyun a organizat în 2022 o înmormântare în care participanții au putut purta o conversație de adio cu defunctul, care a fost „reconstruit” digital prin inteligență artificială și proiectat pe un ecran. «Sperăm să facem pe cei vii să înțeleagă că moartea nu este sfârșitul vieții. Oamenii vor să folosească inteligența artificială pentru a-i recupera pe cei decedați pentru că trebuie să-și elibereze emoțiile», a declarat directorul executiv al casei funerare într-un interviu pentru Guangzhou Daily. La scurt timp după aceea, el însuși a avertizat despre riscul de a folosi recuperarea digitală a defunctului pentru a se «îneca» în emoțiile pe care ar fi trebuit să le ajute să le elibereze între cei îndoliați. A recrea digital un membru al familiei decedat pentru a-ți lua rămas bun așa cum ne-ar fi plăcut este un lucru; a folosi această reconstrucție digitală pentru a pretinde că nu a murit este altceva. Poate că moartea nu este sfârșitul vieții – dacă credem în timpul ciclic al renașterii sau într-o viață eternă dincolo de moarte – dar este sfârșitul unei vieți și niciun progres al inteligenței artificiale nu poate învia morții.
În 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ratificat dreptul la uitare, care fusese deja recunoscut anterior de Agenția Spaniolă de Protecție a Datelor (AEPD). Această recunoaștere europeană a pornit de la inițiativa a nouăzeci de cetățeni spanioli când au revendicat de la Google dreptul ca anumite informații despre viețile lor să dispară din memoria nemuritoare a motorului de căutare. Shoshana Zuboff descrie acest episod ca pe un triumf al dreptului comunitar european asupra unuia dintre giganții capitalismului de supraveghere: «Pentru indivizi, [Google] a însemnat că o întreagă informație care, în mod normal, ar îmbătrâni până la a cădea în uitare, este acum menținută etern tânără, evidențiată în prim-planul identității digitale a fiecărei persoane. AEPD a recunoscut că nu toată informația este demnă de o astfel de nemurire. Există unele care ar trebui uitate pentru că asta facem în mod normal noi, oamenii».
Încă nu a fost reglementat dreptul persoanelor de a se odihni după moarte, dar nu m-ar surprinde dacă ar face parte dintr-o bătălie juridică viitoare. Nu mă refer doar la dreptul unui individ de a fi progresiv uitat de generațiile care îi succed, ci și la dreptul de a fi mort și de a se comporta ca atare: a tăcea, a lipsi, a se dezlega. Uimitor, diferitele forme disponibile de «nemurire digitală» fac parte din logica acumulării de informații. Vorbesc despre «nemurirea» așa-numitului «corp informațional» al unui individ, adică ansamblul urmelor sale digitale sau moștenirea care constituie identitatea sa digitală. Idei bizare și propuneri comerciale oportuniste se amestecă cu disperări oneste născute din suferința pe care o experimentează o ființă umană în fața pierderii celor dragi. Născute și din groaza propriei dispariții și din voința de a rămâne omnivinculat cu orice preț, chiar lăsându-ne pe noi înșine unui avatar digital care ne va înlocui după moarte.
A muri nu mai este o scuză suficientă pentru a tăcea; a dispărea nu mai este justificat în niciun caz; a fi mort nu trebuie să fie sinonim cu a fi dezlegat. În definitiv, așa-numiții «morți fără odihnă» (restless deads) sunt morți coerenți cu o societate de vii omnivinculați. Un viu omnivinculat este prin definiție o ființă anxioasă și suprastimulată; un mort omnivinculat este un mort ocupat, un mort cu viață socială, un mort care refuză să se odihnească. Omnivincularea nu discriminează între cei vii și cei morți, are link-uri pentru noi toți, nori grotești în care chat-uie cei încă nenăscuți cu strămoșii lor morți. Morții neobosiți sfidează odihna mormântului și trimit la plimbare dorința tradițională de «odihnă în pace». Uneori, este vorba despre defuncți cărora cei dragi nu le permit luxul de a lipsi. «Ritualurile asociate cu înmormântarea morților pentru ca aceștia să se odihnească sau să se odihnească în cimitir pentru o eternitate se deplasează către o existență postumă din ce în ce mai neliniștită», comentează [cercetătorul] Bjorn Nanser (și compania):
«Morții fără odihnă emerg prin aceste interfețe hibride ale digitalului și fizicului, se materializează în forme mai vii de media și sunt exhumați într-o rețea de conexiuni sociale și tehnice, înainte delimitate de moartea biologică, instituțiile sociale, geografia cimitirelor și inscripția fizică în piatră».
Morții fără odihnă se unesc «extazului ocupat» despre care a vorbit Peter Sloterdijk: «Munca, lupta, dragostea, dialogul; acestea sunt principalele forme ale extazului ocupat. Din acest punct de vedere, ocupația este sinonimă cu existența, iar contrariul ocupației nu ar fi plictiseala, ci moartea».
Extazul mortului ocupat, totuși, nu are nimic de invidiat față de cel al unui viu. Un mort omnivinculat lucrează, luptă, dialoghează și iubește. Mai ales, dialoghează. O inginerie predictivă generează noi conversații folosind modelul celor vechi și folosește urmele trecutului pentru a prezice noi rute. Memoria celui îndoliat, la rândul său, nu mai trebuie să recurgă la materia primă a trecutului: un viitor artificial îi servește drept fir conductor pentru a continua să-și amintească. Amintirea replicii vorbitoare se amestecă acum cu cea a originalului replicat – absent și tăcut de mult timp. Pe cine va trebui să ne amintim când nimeni nu este dispus să moară?
Michel Foucault a subliniat că, începând cu secolul al XIX-lea, a avut loc în Europa o individualizare progresivă a morții, cu mutarea cimitirelor la periferia orașelor. Cu tehnologiile digitale, această individualizare nu a făcut decât să crească până la niveluri extreme, cum ar fi o pagină web pentru a-l comemora pe defunct. Această individuare afectează și animalele de companie, împreună cu noi expresii de antropomorfizare a morții și, în general, tot ceea ce nu este uman: preoți-roboți care oficiază înmormântări și urne conțin cenușa unui câine sau a unei pisici situate în sufrageria proprietarilor lor lângă o fotografie comemorativă a animalului.
Atât cei vii, cât și morții omnivinculați par să fie de acord cu acea «groază de dispariție» care stă la baza colacilor de salvare digitali. Nu ideea de a lăsa moștenire «înțelepciunea» mortului generațiilor viitoare, nu un impuls de generozitate sapiențială pe care tehnologia ar putea acum să ne ajute să o implementăm, nu o permanență digitală a individului pentru binele comun sau pentru binele nimănui altcuiva decât al său propriu – fie binele celui îndoliat, care refuză să-și asume pierderea persoanei dragi, fie binele defunctului însuși, care refuză să-și asume ideea că și lui sau ei îi va veni rândul absenței –. Cea mai bună învățătură pe care un mort ne-o poate lăsa moștenire nu vine prin înregistrări audio, videoclipuri sau moșteniri vorbitoare atașate la un cod QR. Mai presus de toate, un mort ar trebui să ne învețe să știm să murim, ceea ce nu este o sarcină ușoară: implică a ști să se retragă, să tacă și să se dezlege, nu prin dezertare, egoism sau abandon, ci prin pură generozitate. Uităm că golul, tăcerea și absența îndeplinesc un serviciu fundamental de igienă la care fiecare dintre noi ar trebui să contribuie prin generozitate și respect față de ceea ce urmează să vină. Relația noastră cu viața iese la iveală la propriul său final, ca și în despărțirea de anumite persoane fără de care ni se pare de neconceput să continuăm să trăim.
Când cineva se agață cu disperare de o situație, de o ființă vie sau de o idee, nu este dispus să accepte că a ști să iubești cere a ști să pierzi sau, cel puțin, a fi dispus să înveți să pierzi. Exercițiul de a lăsa să plece, de a permite ca ceea ce este mai drag să lipsească de la noi pentru totdeauna, este ceea ce face ca a iubi să nu se transforme într-un iad, având în vedere finitudinea din care suntem carne și oase. Putem, desigur, să începem o luptă ostilă împotriva acestei finitudini, să declarăm război biologiei noastre și oricărei biologii tranzitorii care se respectă. Aceasta este o opțiune destul de tranzitată în prezent; după părerea mea, o dorință brută deghizată în revoluție.
Raquel Ferrández (Ferrol, 1990) este filosof. Acest extras este un avans editorial al cărții Inmortalidad digital. Colonizar el planeta Muerte, de Herder editorial, care se publică pe 29 aprilie.
