În câteva cuvinte
Articolul explorează obsesia modernă pentru cuantificarea tuturor aspectelor vieții prin tehnologie, de la somn și activitate fizică până la lectură și interacțiuni sociale. Se argumentează că această tendință, alimentată de dorința de control și validare socială, poate duce la o pierdere a intuiției și a experienței autentice, transformând indivizii în subiecți axați pe performanță și autoexploatare.
A număra totul
A număra totul: calorii, pași, puls, minute dormite în faza REM, cărți citite, cărți de citit, seriale vizionate și seriale în așteptare, călătorii făcute și de făcut, prieteni apropiați și de rang secund, filme… Câștigăm pace și liniște de fiecare dată când punem o cifră unui act vital. Cu cât domnește mai mult haosul afară, cu atât devenim mai dependenți de numere. Ordine, metrici și lege sunt mandatele tehnologiei morale, cu normele sale arbitrate de un singur zeu: tehnologia.
Metricile ni se par mai fiabile decât intuiția, sentimentele sau percepția pe care ne-o trimit cele cinci simțuri despre realitate. James Nicholas Gilmore, profesor de Media și Studii Tehnologice la Universitatea Clemson, crede că am intrat de bunăvoie într-o spirală pe care el și colegii săi o numesc «proces de datificare». Acesta constă în a transforma toată viața în date, după cum explică prin e-mail: «La început, s-au înscris doar tecno-entuziaștii, dar a obținut o acceptare generalizată și astăzi mulți consideră datificarea atractivă și emoționantă, capabilă să genereze informații presupus utile despre cum mâncăm, ne mișcăm și trăim».
În jurul anului 2010, monitorizarea constantă era o practică a tocilarilor care s-au recunoscut în mișcarea «self-quantified». Obiectivul lor era să atingă culmea autocunoașterii prin numere. Cincisprezece ani mai târziu, obiceiul de «self-tracker» (urmărirea proprie) nu numai că s-a normalizat, dar numerelor le-a ieșit un aspect moral și motivațional. Cum o să devii «cea mai bună versiune a ta» dacă nu-ți stăpânești metricile? Cum pretinzi să «optimizezi performanța» fără a cuantifica obiectivele?
În 2023, valoarea industriei globale a dispozitivelor de urmărire pentru exerciții fizice a fost de aproximativ 50 de miliarde de euro și nu arată semne de declin. Brățările Fitbit, ceasurile Garmin, ochelarii Apple sau inelele Oura promit să obiectiveze sănătatea și bunăstarea, dar, în plus, ceva la fel de ambițios ca «optimizarea completă a existenței». În ultimul timp, s-a construit o legătură emoțională cu dispozitivele care ne măsoară, astfel încât funcționarea lor este pusă sub semnul întrebării puțin sau deloc. Credem că ne cunosc mai bine decât noi înșine și avem încredere în sistemele lor de măsurare, deoarece ne oferă – considerăm – o viziune mai obiectivă decât cea a experiențelor noastre maleabile și contaminate. Dacă aceste dispozitive – pe care acceptăm să le numim «wearables» (portabile), așa cum ne-au impus creatorii lor – se strică și încep să arate cifre eronate – de exemplu, pulsuri la fel de scăzute ca cele ale unui muribund –, ne simțim copleșiți, după cum au constatat mai multe studii. Nu contează că organismul nu a trimis niciun semnal de moarte iminentă… «in data we trust», în date avem încredere. Așa, în engleză, limba în care totul sună, cel puțin în aparență, tehnic valabil.
Numerele pe care ni le oferă aceste dispozitive sunt rezultatul combinării biometricelor cu tehnici de învățare automată care generează punctaje despre activitatea unei persoane. Ne putem baza pe aceste măsurători? James Gilmore spune că depinde de fiecare utilizator. «FitBit recunoaște pașii printr-o combinație de senzori și un algoritm care procesează datele. Dacă mergi într-un ritm normal, dispozitivul îți va înregistra pașii cu precizie, dar dacă mergi cu baston s-ar putea să nu-ți înregistreze mișcările. Senzorii de oxigen ai dispozitivelor «wearable» nu funcționează bine nici pe pielea închisă la culoare».
Ceea ce ne oferă este senzația de control. «Multora, numerele le oferă obiectivitate în viață și asta le dă liniște sufletească», confirmă Gilmore. «Oamenilor pare să le placă metricile în toate aspectele vieții lor – notează prin e-mail Deborah Lutton, una dintre marile cercetătoare ale mișcării «self quantified» –, de aceea își documentează și consumul de cultură, le servește să se poziționeze ca cititori avizi sau ca oameni cu gusturi muzicale rafinate. Acest tip de cuantificare s-a făcut întotdeauna, înainte cu hârtie, creion sau foi de calcul, iar acum cu aplicații și platforme care ne ajută, de asemenea, să ne împărtășim metricile cu lumea».
Validarea socială este ultima întorsătură a obiceiului de a se monitoriza pe sine. Dacă acum un deceniu era suficient să ne arătăm cele mai bune metrici, acum vrem să concurăm și să câștigăm. «Nu numai că ne înregistrăm progresele pentru noi înșine, dar le și arhivăm pentru ca alții, poate mulți, probabil necunoscuți, să poată admira ceea ce am realizat. Componenta socială este foarte puternică», observă Karen Shackleford, psiholog social expert în media și tehnologie. «Succesul social este, după supraviețuirea de bază, cea mai mare dorință umană, a scris neurocercetătorul Matthew Lieberman în cartea sa «Social: Why Our Brains Are Wired to Connect» (social, de ce creierele noastre sunt programate să se conecteze, netradusă în română)», iar în mai multe studii s-a demonstrat că, dacă pot alege, oamenii preferă un compliment unui desert sau chiar sexului. «Ne place la nebunie ca ceilalți să ne aprecieze», susține ea.
Din dorința de a plăcea (și de a ne plăcea), mințim și ne autoamăgim. Oamenii afirmă că au citit 50 de cărți într-o lună sau că au devorat șase sezoane dintr-un serial într-un weekend. Nu contează că au scanat textul în diagonală, au vizionat serialul la viteză dublă sau că nu sunt capabili să-și amintească niciuna, nici alta. «Interacțiunea socială implică presiune – spune Shackleford –, se poate să ne bucurăm mai puțin pentru că suntem copleșiți de numărare și publicare, se poate chiar să citim o carte care nu ne interesează pentru că presupune o recompensă socială și, cu siguranță, vom citi mai repede pentru a fi primii care adaugă un nou exemplar la listă».
Controlul fiecărui act din viața noastră este util pentru a intelectualiza aproape totul. Lui Gary Wolf, unul dintre fondatorii mișcării «self quantified», îi place să spună în conferințele sale că «numerele iau rezonanța emoțională a problemelor și le fac gestionabile intelectual». Emoțiile sunt un inconvenient și pot strica acțiunile și performanța unui subiect «axat pe optimizarea sa». «Poate că este o exagerare să vorbim despre fetișizarea datelor – notează profesorul Gilmore, autorul cărții «Bringers of Order. Wearable Technologies and The Manufacturing of Everyday Life» (Cei care aduc ordinea. Tehnologia purtabilă și construcția vieții de zi cu zi, netradusă în română) –, dar cred că mulți oameni aderă cu prea multă bucurie la ideologia «dataistă», credința că datele conduc la adevăr și că mai multe (date) vor fi întotdeauna mai bune. Trebuie să înțelegem că datele sunt și ele fabricate, sunt constructe, uneori bine fabricate și precise, dar sunt întotdeauna reprezentări care se obțin prin procese computaționale. Nu sunt adevărul absolut».
Individul obsedat de metricile sale este, potrivit filosofului coreean Han Byung-Chul, un subiect-realizare. Productivitatea traversează fiecare colț al vieții sale, de la somn la nutriție, de la lectură la petrecerea timpului liber. Automăsurarea constantă stimulează două dintre marile sale atribute: introspecția și dorința de autoexploatare. Progresele sale vor fi obiective și măsurabile, deoarece, spune tehnologia morală, ceea ce nu se măsoară nu există. Și nu ne mai prefacem.
