Erbivorele gigantice sunt ingineri ai ecosistemului, a căror prezență modifică fundamental mediul înconjurător.

Indienii Lakota numărau zilele după turmele de bizoni care treceau pe lângă ei. În 1871, colonelul Richard H. Dodd a întâlnit o turmă care se întindea pe 24 de kilometri lățime și 40 de kilometri lungime. La începutul secolului trecut, au mai rămas doar câteva sute de animale. După un secol de protecție și refacere a populației de bizon american (Bison bison), în SUA și Canada există 400.000 de indivizi. Deși acest lucru pare un număr mare, biologii notează că 96% dintre bizoni trăiesc în ferme private, în turme de cel mult 200 de animale, în spatele sârmei ghimpate. Doar o adevărată turmă încă mai pășunează liber. Un studiu recent al ultimilor bizoni, publicat în revista Science, arată cum pajiștile revin la viață datorită prezenței lor. Ca și elefanții africani, bizonii sunt adevărați ingineri și arhitecți. Dar, ca și în cazul podurilor sau clădirilor, fără aceste animale, peisajele lor se prăbușesc.

Ultima turmă de bizoni americani, de aproximativ 3.500 de exemplare, care continuă să fie ingineri ai ecosistemului lor, se află în Yellowstone. Situat între nordul statului Wyoming, sudul statului Montana și estul statului Idaho, parcul are o suprafață de aproximativ 9.000 km², de zece ori mai mare decât cel mai mare parc național spaniol, Sierra Nevada. Aici au fost aduși la începutul secolului XX ultimii reprezentanți ai speciei. Doar aici continuă să migreze pe distanțe mari, într-o zonă de aproximativ 900 km², pășunând iarba care apare pe măsură ce zăpada se topește. În anii '60 ai secolului trecut, oamenii au încetat să intervină în soarta lor, necontrolând nici populația lor, nici populația prădătorilor lor. S-au transformat dintr-o imensă grădină zoologică în aer liber înapoi în bizoni. Acest lucru le-a permis oamenilor de știință să analizeze impactul lor asupra peisajului, dovedind că tocmai prezența lor, și nu absența, susține puținele pajiști rămase.

Din 2015, un grup de oameni de știință monitorizează migrația bizonilor. Pe teritoriu au fost delimitate aproximativ douăzeci de parcele pentru a studia cum se simt, libere de apetitul animalelor, care au nevoie de 4500 kg de substanță uscată pe an (datele privind creșterea în ferme, nu există date privind animalele din Yellowstone). „Munca noastră sugerează că ar trebui să abordăm pășunatul bizonilor diferit”, - reamintește Bill Hamilton, profesor la Universitatea Washington and Lee (SUA) și coautor al studiului Science. „Pierderea lor a însemnat pierderea unui alt mod de deplasare și utilizare a peisajelor de către erbivorele mari. Acest lucru este foarte diferit de principiile clasice ale pășunatului”, - adaugă el. Pășunatul animalelor domestice, cum ar fi vacile, oile sau caprele, poate epuiza terenul dacă sunt prea multe. „Rezultatele noastre arată că, după analizarea producției de biomasă, a materiei organice din sol și a ciclului nutrienților, nu există dovezi de suprapășunat”, - adaugă Hamilton.

Prin compararea solurilor de pe ruta bizonilor cu solurile deschise apetitului lor, cercetătorii au descoperit că ciclul azotului este accelerat acolo unde au păscut. Procesul rezumat începe cu creșterea ierbii proaspăt pășunate. Ei au descoperit că crește cu aceeași viteză ca și pe parcelele îngrădite. Au văzut că trecerea animalelor îmbunătățește microbiomul solului, ceea ce duce la o creștere a numărului de bacterii pentru oxidarea amoniului, ceea ce duce la o creștere a cantității de azot, principalul îngrășământ natural. Solul mai fertilizat a sporit randamentul pe hectar: proteina vegetală pe care o oferea solul s-a dublat, și mai mult în pășunile văilor fluviale. „Bizonul accelerează ciclul azotului. În ciuda utilizării intensive, plantele se regenerează cu aceeași viteză, dar devin cu 150% mai nutritive”, - rezumă Hamilton.

Potrivit autorilor acestui studiu, specia Bison bison ca atare a dispărut, în ciuda prezenței a 400.000 de bizoni, cu excepția turmei din Yellowstone: „Provocarea cu care ne confruntăm este de a găsi locuri suficient de mari pentru ca bizonul american să se întoarcă și să se deplaseze din nou în număr mare”, - conchide Hamilton.

ELEFANȚII ȘI ABANOSUL

La mii de kilometri de Yellowstone, în junglele din Camerun, dispare un alt inginer al ecosistemelor și, odată cu el, jungla sa. Elefantul de pădure african (Loxodonta cyclotis) a fost decimat de braconieri timp de decenii, care vânau fildeșul său. O lucrare recentă arată modul în care absența sa complică supraviețuirea arborelui de abanos african (Diospyros crassiflora), al cărui lemn negru este adesea întâlnit în târguri și piețe sub formă de diverse figurine. În ultimii 30 de ani, populația acestor animale a fost redusă cu 86% și sunt în pericol critic de dispariție, potrivit Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii. Rolul lor în junglă este divers: reciclează și distribuie o mare cantitate de nutrienți, curăță subarboretul și răspândesc semințele. Ce se întâmplă dacă nu sunt acolo pentru a-și face treaba?

„Abanosul încă ocupă o suprafață vastă în pădurile bazinului Congo, dar observăm că cantitatea relativă de copaci tineri a scăzut cu aproape 70% în zonele în care elefantul de pădure a fost exterminat”, - spune într-un e-mail Vincent Deblauwe, cercetător de la Universitatea din California, Los Angeles, și primul autor al acestei lucrări. Pentru a vedea ce se întâmplă, Deblauwe și colegii săi au selectat patru păduri în jungla cameruneză, dintre care două deja fără elefanți, în timp ce în celelalte protecția menține un număr acceptabil. În ele, au făcut un inventar al copacilor de abanos care se aflau pe patru parcele de 400 de hectare fiecare și au analizat modul în care acestea se regenerează.

Acolo unde elefanții continuă să se hrănească cu abanos, care dă unul dintre fructele lor preferate, 47,2% dintre copaci erau tineri. Dar acolo unde au fost deja exterminați, doar 15,1% erau puieți. Adică, înlocuirea cu generația următoare este întreruptă. În plus, au descoperit că înrudirea (măsurată prin distanța genetică) a fost de 10,5 ori mai mare în locurile unde nu mai existau proboscide. Ceea ce au descoperit este că, fără elefanți, acest copac își pierde cel mai bun aliat în răspândirea semințelor. Acest lucru explică atât diferența de număr de arbori tineri, cât și diversitatea genetică scăzută. Fructele de abanos sunt foarte mari, iar teaca care conține semințele este de asemenea mare. Aceasta înseamnă că numai elefanții le pot înghiți întregi.

Cercetătorii au crezut că trecerea prin tractul digestiv facilitează germinarea semințelor. Acest lucru și faptul că elefanții le puteau excreta departe de copacul mamă explică ceea ce se întâmplă. Dar nu au găsit nicio diferență în succesul germinării între cele patru păduri. Deci explicația trebuia să fie alta. Și au găsit-o în excrementele proboscidelor. Deja libere de pulpă, care ar putea complica germinarea lor, semințele ajung pe sol, acoperite cu gunoi de grajd. Aceasta are o dublă consecință: le furnizează nutrienți de bază, cum ar fi azotul, și le protejează de rozătoare. Pentru a confirma acest lucru, au efectuat o serie de experimente. Semințele eliberate de fecale (cele din parcelele fără elefanți) au avut de 8,5 ori mai multe șanse de a fi mâncate de șobolanul gigant gambian, un rozător care le mănâncă în dieta sa.

„În acest moment, copacii adulți de abanos nu sunt afectați de prăbușirea regenerării, dar în curând, cohorta lipsă de copaci tineri se va transforma într-o cohortă lipsă de copaci adulți”, - prezice Deblauwe, de asemenea cercetător la Institutul Internațional de Agricultură Tropicală din Camerun. Aceasta înseamnă că producția de fructe și semințe va scădea, ceea ce va crea o problemă dublă: existența copacilor de abanos se va reduce până la punctul de a le compromite existența, ceea ce, la rândul său, va face ca orice încercare de a restaura populația de elefanți de pădure africani să eșueze, deoarece nu mai au cu ce să se hrănească.

---------------

Publicitate

---------------