„Putem plăti datoriile față de trecut, lăsând viitorul dator față de noi înșine”, a scris romancierul scoțian John Buchan. Astăzi, această frază rezonează cu o urgență relativă. Secretarul General al ONU a remarcat „realitățile dure” în domeniul finanțării dezvoltării (F4D): obiectivele de dezvoltare durabilă, promisiunea făcută generațiilor viitoare, sunt departe de a fi atinse, rezervele de stat ale multor țări, care ar trebui să fie principalul motor al dezvoltării umane, sunt asediate de o furtună perfectă de crize suprapuse - consecințele pandemiei, inflația, schimbările climatice, războaiele și conflictele armate etc. Resursele cooperării internaționale, rămânând o sursă importantă de finanțare, scad rapid pe măsură ce prioritățile geopolitice se schimbă. Idealul dezvoltării globale, fără a lăsa pe nimeni în urmă, rămâne în vigoare, la fel ca și amenințarea iminentă a crizei climatice; ceea ce se pare că nu mai este suficient sunt resursele pentru a le aborda.

Cu toate acestea, disperarea este un lux pe care nu ni-l putem permite. Trebuie să devenim arhitecții unei noi speranțe, construite pe o fundație financiară mai solidă, diversificată și inovatoare, care va depăși decalajul global de finanțare a dezvoltării, care, potrivit OECD, este de 4,3 trilioane de dolari SUA pe an, echivalentul PIB-ului Argentinei, Peru și Ecuadorului, înmulțit cu cinci. Soluția la această criză nu poate proveni doar din surse tradiționale: este extrem de important să construim un nou model care să combine sectorul public ca facilitant și dinamismul sectorului privat.

De mult timp, discuțiile din jurul F4D au ținut sectorul privat la periferie, văzându-l cu scepticism sau pur și simplu ca o sursă de venituri fiscale. Această narațiune trebuie să se schimbe pentru a încuraja și promova participarea sa activă și participarea piețelor globale de capital la dezvoltare. Acesta nu este un apel naiv la filantropie corporativă sau ca sectorul privat să înlocuiască statul în responsabilitățile sale. Este vorba despre ca acești actori, fără a renunța la obiectivul lor legitim de profit, să participe activ la discuții și dezvoltarea de soluții care afectează dezvoltarea țării.

Investiția în dezvoltare nu este caritate: instabilitatea, inegalitatea și autoritarismul sunt unele dintre cele mai mari riscuri sistemice pentru piață în sine. În acest sens, este o strategie de gestionare a riscurilor pe termen lung și o investiție în viitori consumatori, piețe stabile și lanțuri de aprovizionare reziliente. De asemenea, nu este vorba ca această povară să cadă doar pe sectorul privat: guvernele trebuie, în paralel, să consolideze statul de drept, să combată corupția, să simplifice reglementările, să creeze stimulente pentru rolul statului și să garanteze stabilitatea macroeconomică. Scopul este de a crea ecosisteme în care investițiile în dezvoltarea umană și utilizarea durabilă a naturii nu sunt doar posibile, ci și preferabile și profitabile.

Statul columbian și-a demonstrat un angajament ferm de a depăși provocările sale structurale, dar realitatea fiscală îl limitează. Cooperarea internațională, deși utilă, reprezintă doar 0,4% din fluxurile financiare. În total, statul asigură 41% din finanțarea dezvoltării; restul de 59% provine din sectorul privat. Cu toate acestea, aceste eforturi nu merg încă în același ritm și nici în aceeași direcție. Ceea ce lipsește este o strategie comună care să le articuleze, să le orienteze și să le consolideze în serviciul bunăstării colective. Dezvoltarea Columbiei nu poate rămâne responsabilitatea exclusivă a statului: este o sarcină comună.

Vestea bună este că, în prezent, mulți privați pariază pe dezvoltare sau, cel puțin, vor să o facă, deși nu găsesc întotdeauna condițiile ideale pentru aceasta. Din ce în ce mai mulți sunt cei care își imaginează un cadru de investiții care să stimuleze energiile regenerabile, agricultura durabilă sau afacerile incluzive cu populații vulnerabile; din ce în ce mai mulți sunt cei care văd viabilitatea în promovarea mecanismelor financiare inovatoare care generează impact social, crearea de fonduri de risc axate pe soluții de dezvoltare sau includerea fintech care are un impact asupra populațiilor îndepărtate. Un exemplu sunt liniile de credit pentru victimele conflictului armat oferite de Unitatea Victimelor împreună cu Banca de Dezvoltare a Afacerilor din Columbia, Bancoldex, care reduc barierele de finanțare pentru această populație, mobilizând în același timp de până la trei ori valoarea investită. Sau calea de înverzire a creditelor Fondului pentru finanțarea sectorului agricol, Finagro, cu care, pentru fiecare peso investit în îmbunătățirea plasării creditelor pentru proiecte cu protecție ambientală, reușește să mobilizeze de până la patru ori investiția.

Nu este vorba de privatizarea dezvoltării și nici de statulizarea economiei; este un model catalitic în care fondurile publice sunt folosite mai strategic pentru a reduce riscul și a atrage investiții private, și în care finanțarea privată creează și profită de condițiile care permit pieței să ajungă în noi sectoare, oferind produse mai bune care includ populația neasistată și, astfel, promovând dezvoltarea.

Decalajul de finanțare este imens, dar nu de nedepășit. Umplerea acestuia necesită aceeași îndrăzneală și creativitate care ne-au condus să ne imaginăm că dezvoltarea umană, fără a lăsa pe nimeni în urmă, este posibilă. Omul de știință și futuristul Buckminster Fuller a exprimat-o în mod strălucit: „Nu vei schimba niciodată lucrurile luptând împotriva realității existente. Pentru a schimba ceva, construiește un nou model care să facă modelul existent învechit”. Trebuie să construim un nou model de finanțare a dezvoltării care, mai mult decât să răspundă pur și simplu la criza actuală, să modeleze un viitor mai bun bazat pe promisiunea sigură a bunăstării și a durabilității mediului.

Acest lucru cere ca toți actorii - publici, privați și multilaterali - să se vadă nu ca entități separate, ci ca co-investitori în dezvoltarea umană, fără a distruge planeta. Aceasta este datoria pe care trebuie să o plătim viitorului. Și este o datorie pe care, lucrând împreună, o putem transforma în cea mai valoroasă moștenire a noastră.

Sara Ferrer Olivella este reprezentant rezident al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în Columbia.